Scrisoarea a III-a (Parodie)

Într-un sat, ce sta-n pustie, și frumos cum altul nu-i

Viețuia un om, Abdula, cu cei doi feciori ai lui.

Era o namilă, omul, cum n-auzi nici din povești -

Îndoia în dinți potcoava, că puteai să-nnebunești.

Seara, peste cortu-i simplu, un val negru se apleacă,

Iar Abdula-ntins pe-o blană forăie de se înneacă.

Ochii lui închiși pe-afară înlăuntru se deșteaptă

Și el vede-o arătare, urcînd treaptă după treaptă,

Se-nchină-n fața-i cerul cu-a lui stele și comete,

Iar planetele din slavă-s briliante-n a ei plete

Totu-i se apleacă-n cale și oceanele vuiesc

Chiar și timpul cu-a lui clipe, nu mai trec, ci se opresc.

Fata lunecă spre dînsul, se apleacă, îl cuprinde,

Apoi îi arată marea ce la orizont se-ntinde.

Ea-i arată pe-a ei palmă Eurasia bătrînă

El, aprins de lăcomie se întinde spre-a ei mînă

-          Vreau să fiu atît de falnic și s-ajung ca să culeg

Toate țările arabe și Afganistanu-ntreg…

Se cutremură Abdula, se trezeșe aiurit,

Vede cum străluce luna, și-și dă seama c-a dormit

Înțelege viziunea, după ce jertfește-un ed, -

Că fusese-n rai la Domnul, vai, scuzați, – la Mahomed

Zi de zi lovind cu pumnul, gloata de adepți își crește,

Dar în timp ce crește gloata și prostia lui sporește.

Mult se chinuie Abdula, dar lucreaza an de an

Pîn-ajunge, într-o vreme, peste satul lui, – sultan.

Despre fiii lui Abdula – ştiu la sigur nu-s sultani

Însă sunt la fel ca dînsul – tot aşa de şarlatani.

Și mai are-o fiică moșul , cum nu mai e alta-n sat

O păzea cu toată oastea, și-o lega cu lanț de pat,

O păzea cu iataganul cel aduse de la Malta

Și-ombrăca cu trei izmene, puse una peste alta

Și nu te gîndi vreodata, să-i vezi vere, vreun picior

Nu puteai să vezi nici fața, s-o vezi la exterior.

O ținea-n cămar-Abdula, și-o hrănea numai cu terci,

Că prinsese draga fata, mucegaiuri și ciuperci.

Lîngă casa-i, în picioare, îmbrăcat numai în fier,

O păzeşte zi şi noapte, fără somn, un ienicer.

Zi de zi păzind frumoasa, el s-aprinde de iubire

Plin de frică şi cutremur îi propune întîlnire

-Eu nu pot să ies cu tine, tata zice că-i păcat,

Ca să ne ținem de mînă, ca să ne plimbăm prin sat

Tata spune că nu-i bine ca cu tine eu să ies

Poate mă mai strîngi în brațe, și pe urmă am de-ales

Ori să stau cu tine-afară, ori să merg la învățat

Deși prima e mai bună și nu face de lăsat

Dar mai bine stau pe-o blană, îmi iau cartea și învăț,

Poate creierul mai crește, poate mintea mi-o dezgheț…

Înțelege ienicerul că nu-i fata vinovată,

Că-l iubește și îl place, însă are și un tată…

Înțelege că Abdula nu-i dă fată să se-nsoare

Negru îi trecu prin faţă şi sări iute-n picioare…

Iată vine ienicerul c-un ciomag în loc de băț -

Abdula privind la dînsul îl întreabă cu dispreț:

-          Cum cînd mintea mi-e închisă a gîndi gîndești că pot?

Da, gîndește băiețandrul, asta chiar că-i idiot.

-          Eu te rog să îmi dai fata, mult îmi place şi-o iubesc

Şi aş vrea mereu cu dînsa viaţa s-o conviețuiesc

Însă dacă nu-mi dai fata, eu în faţă îţi promit

C-ai să cazi din sultănie, şi-ai să fii un amărît.

Stă, privește-n gol Abdula, se învîrte clocotind

Își privește ienicerul și răspunde explodînd

El răspunde cu iuțime încordînd pumnul febril:

-          Eu în slava mea de paie să mă-mpiedic de-un copil?

-          De-un copil, da împărate, căci copilul ce-l privești

O să-ți tragă o bătaie să ajungi să-l pomenești.

Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi ca să te bat

Nici să-ți strîngi apoi scheletul nesculîndu-te din pat.

-          Pleacă că nu-ți dau nimica, tu nu meriți nici un ban

Ești soldat, îmi ești o slugă, ea – e fiică de sultan

Și nici nu sfîrși Abdula, cînd se-ntoarce vede roși,

Ochi de foc are băiatul, ochi de tigru, mînioși

Dovedi să vadă pumnul ce se strînge cu tărie

Apoi îl simți, puternic, cum lovește în bărbie.

Îi mai vin, în cap,  picioare, cîteodată și în coaste

Că-n curînd era Abdula, nu sultan, dar o năpaste

Îi mai spune ienicerul: „Nu ai vrut sa-ţi fiu fecior”

Şi-i pocneşte, între coaste, cu foc, ultimul picior.

Apoi merge la fecioară, o sărută, o cuprinde

Şi îi spune despre-Abdula, ce lînga-l său cort se-ntinde

-          Eu în ciuda mea nebună, îl luai la încălzit

I-au sărit dinţii şi…

– Gura!

– Aoleu, cum ai ghicit?

Pe cînd totul e uitare şi povestea se sfîrşise

Se termină şi prostia cu cel ce-o instituise

Iar în frunte-mpărăţiei ce rămîne de la „tata”

Stau doi tineri plini de viaţă: ienicerul şi cu fata.

De-aşa vremi se-nvredniciră poeţii şi cronicarii

Ca să spună că cei tineri totuşi pot opri măgarii

Poți opri şi-acum prostia, care bîntuie în lume

Şi poți arăta nerozii făr-a spune a lor nume

Nu lăsa pe tot nebunul că să vină să te-nveţe

Arătîndu-şi nebunia ca ştiinţă pe-a lor feţe

Pentru cei nebuni şi mîndri: „Să-i ajungă umilinţa…”

Pentru ceilalţi să învingă: dragostea şi cunoştinţa.

Sarivan Ciprian