DIN POEMELE RECENTE
Leo ButnaruFLUTURELE ȘI DUMNEZEU%20PAGINI_page-0001.jpg)
Din
capul locului
mai
bine zis din capul genezei
Creatorul
a inclus egalitatea între vultur și fluture
nefăcând
un cer imens pentru primul
și
un cer de cameră pentru al doilea... – ambilor
dându-le
aceeași nemărginire-a tăriilor.
Undeva
pe aici
în
această logică sub-
cerească
este
inclus și omul ca egal între egali...
Sau
poate: inegal între inegali...
O
fi fost vreun poet pe corabia lui Columb?
Nu-i
exclus. Chiar el observase cum
de
pe săratele catarge lucioase ale caravelelor ancorate
faldurile
uriașe ale velelor fuseseră coborâte și înflorate de
puzderia
marilor fluturi tropicali
de
parcă tocmai ei au fost ființele care primele
au
înțeles ce și cum
cu
cine va avea de furcă lumea nouă.
...Iar
catargele înflorate de fluturi sau altfel zis – înfluturate
arătau
pur și puțin spus exotic – arătau minunate
și
înfiorate
înfiorate...
...Iar
la ordinul „Pânzele sus” e de imaginat ce feerie flutura
între
mare și cer unde
pentru
a se tăinui pe Sine
Cel
care există pretutindeni
Dumnezeu
a creat inexistenta albăstrime a tăriilor.
Inexistența
e cel mai sigur ascunziș.
Fluturi obosiți, curioși sau doar isteți
se rânduiesc pe acul mare al orologiului din turnul orașului
și călătoresc circular pe perimetrul cadranului
o bună parte din scurtele lor vieți.
Pentru ei, lepidopterul alai pe acul-catargul timpului
ar echivala oarecum cu o călătorie-n jurul lumii.
Ce minunat e să fii fluture și în buricul târgului
să-ți duci traiul-alaiul în namiaz sau, noaptea, 'n
bătaia lunii!
În acest oraș cu monumentul unui oarecare navigator pe
soclu
ce-și are ațintit spre fluturii nu prea mari
uriașul binoclu,
să zicem spre exoticul tărâm, unde, din păcate
s-a întâmplat marele balamuc
în care pieri căpitanul Cook.
Fluture
pe floare.
Arare
dă
din aripioare.
Le
tremură.
Apoi
parcă și le răsfoiește
ca
pe două file școlare.
Cu
versuri, firește.
Fluturele
pe sine se răsfoiește
pe
sine se citește.
Ba
se mai pare
pe
sine se moare.
Dar
până una alta
pe
sine se trăiește.
Dacă ești atent
simți cum fluturii
miros a flori de câmp – unii
alții – a ovăz și
orz vălurat ca undele de vâltoare.
Buburuza miroase a
mac
vaca-domnului
amintește ușor floarea de spânz
ce gâdilă frageda
copită de mânz.
Libelula miroase puțin
a cicoare
dar mai mult a spic
de secară verzui ne-
pârguit.
Iar greierul
chiar dacă e verzui
și el
miroase totuși a
amurg și a țârâit.
Presupun că
primul haiku
(absolut neconștientizat!)
mi s-a întâmplat când...
Dar să iau firele întâmplării
pe rând:
copil de nici vârsta școlii
încă
pe la amurg
revenind de la joacă
treceam pe lângă fierăria
colhozului
la acea vreme de seară deja
părăsită de fierar
care își încuia baroasele
ciocanele cleștele
într-o ladă de tablă groasă –
grea
prinsă cu lanț de o șină de
cale ferată
îngropată pe jumătate în
pământ
aproape de marile foale de
suflat în jarul vetrei.
Tocmai în una din serile de
toamnă
deja
răcoroase
mi s-a și întâmplat
se pare
(absolut neconștientizată...)
primul haiku-înfiorare:
în drumul
de la joacă – spre casă
în dreptul fierăriei fără ușă
îmi ațintii ochii
privind lung-îndelung cum
nicovala era ornată de câțiva
fluturi care
își tremurau micile evantaie
ale aripilor multicolore.
Peste ani
scriitorul de versuri ce
ajunsesem
avea să-și dea seama de ce
în acea seară deja răcoroasă
de toamnă
în ajunul brumei poate
plăpânzii fluturi poposiseră
pe luciul nicovalei:
după sfârșitul zilei de muncă a
mânuitorului de grele baroase
nicovala era caldă încă.
În gândul său mic
fluturele înjură omul care a stins lumânarea
astfel salvându-i viața.
Iar odată
în clarobscurul bisericii
văzând cum fluturele se aruncă în flacăra lumânării
undeva prin rugăciunea „tatăl nostru”
apăru și acest distih:
„o fluture blestemat
de a fi un ego-Herostrat!”
ne uimește ne
încântă
ne predispune să
scriem
un infinit de
cântece și poeme
faptul că fluturii
nopții sunt atrași de lumină
de parcă noi
oamenii
am fi altcumva
și nu tot
la lumină am veni
peste
păpădii
și
flori de sunătoare (...în gol) fâlfâie din aripioare
fluturi-cap-de-mort
în aproape egală măsură cu
lepidopterele-cap-de-viu
prin locuri unde probabil uneori
omul
își pune capăt zilelor cârtița își pune capăt nopților
prin
care – unele și celelalte – miresele lui Chagall
sau
Margareta lui Bulgakov zboară peste un cuib de cuci în care
pacienții
cu caiete dictando în mâini stau relativ ogoiți sub privirea
dictatorului
surdo-mut: Neantul... – mintea căruia
are
mereu o Idee avans față de mulțimea sentimentelor
păpădiilor
sau fluturașilor...
Seară de primăvară toridă la Iași.
Singur la Casa Pogor.
În camera pentru oaspeți
în loc de ventilator – doar
un fluture buimac
care
după stinsul luminii se ogoi
și în odaia întunecată abia-abia
se auzea ca și cum foșnetul aripilor sale … – parcă
undeva
în Japonia
de
pe piciorul gheișei aluneca ciorapul…
Sursa
2025-05-07 05:33:00