Sah cu Voronin

Piesele le-am gasit aruncate prin pod. Erau pline de praf. Le-am lasat o noapte afara. Pana cand savoarea diminetii a fost furata de soarele lacom al verii. Erau piesele mele preferate, care acum erau fericite dupa un sarut frumos cu miros de roua. Tabla insa, e din lemn de stejar. De 2 ani de zile din ea mancau porumbeii care tot dadeau tarcoale nucului din fata casei. Ciuguleau sarmanii boabe aspre de porumb pe timp de pace. Tabla era sifonata, dar mai pastra in sine amprentele existentiale. De alb si negru.

Ne uitam unul la altul. Parul lui foarte alb m-a facut sa ma gandesc 2 secunde la Mos Craciun. Dar au fost doar 2 secunde vinovate. Despre un mos comunist care mi-a distrus primii pasi din adolescenta. Privirea lui? Aceeasi. Vicleana, ca in 2001, cand bunicii mei au crezut amagiti. Ca in 2005, cand parintii au refuzat sa mearga la vot, desi am plans. Ca in 2009, cand bunicul, sa il ierte cel de Sus, nu a mai fost convins sa voteze. Avea speranta ca cei 5 nepoti ai sai vor prinde vremuri frumoase…
Acum nu zambea. Pe cand eram tanar si nelinistit si zburator si un pic fara de minte, adica pe la 18 ani, prin 2009, eram nervos si distrus de zambetul lui. Unul parsiv pe care acum nu il mai avea.

“Bine” zic, “ce vrei?”. Nici nu se uita la mine. Mai pastra in sine frica evenimentelor din aprilie. 7. Desi tot el le organizase, noapte de noapte visa ca romanii vin sa ii fure bucata de hartie igienica zilnic necesara sau aia de paine pe care oricum abia de o inghitea. “Alb sau negru?”. Alb. Nu ii recunoscusem vocea. Eram totusi un copil la 18 ani. Dar stiam ca trebuie sa o refuz sa o ascult. De aia acum abia de o mai recunosteam. Ragusita. Scapata printre mrejele unei tuse nebune si destramate. l-au ajuns blestemele mamelor care si-au pierdut ficiorii in capitala. Sculptati in vanatai si lovituri de bocanci de alti copii care se credeau mare militari.

Am vrut sa joc pe siciliana. O stiu si acum cel mai bine. Nu decat toti, dintre toate. Scoase “regina”, care flutura ca o usuratica pe campurile mele linistite (ati vrut sa zic curva?!). Nu ii intelegeam actiunile. De obicei batranii tin regina “acasa”. El nu era un batran. Era… nu mai era nimic. Era un gunoi. Un ram uscat. Unul care este taiat si aruncat in foc. Ca intotdeauna. Nu trebui sa zic nimic. Incretirile fruntii mele au fost sufieciente. “Si? E Greceanaia, Greceanii sau cum o si, pin la urmi…” Dar nu aveam emotii. Tata ma invatase sa nu am emotii. Imi foloseam emotiile (dusmanii mei) pe post de arme impotriva lui.

Construiam greu. Nu ca el ar fi fost foarte bun. Eu uitasem multe. Imi arunca un turn. “Il mananc” ii zic. “Si pe Lupu l-ai aruncat acum cativa ani buni, si s-a topit in democratie, l-am mancat! Intelegi, bosorogule?” Eram rosu pe fata. Nervos. Incepu sa tuseasca. Il durea prea mult. Siciliana mea de la inceput, cu mici tente de Karo-Kann, era frumoasa. Incredibila. Ai fi in stare sa te indragostesti de ea. Si efectele ei nu intarziau. Lovea(m) dur. Iar numele de “Lupu” il facu sa se gandeasca la lupii imaginari care alearga din urma lui. Din urma lor. Care au ramas in viata. Pacat ca era numai el. Ultimul.

Nu i-au mai ramas decat doi pioni. Am vrut sa il iau pe unul, dar ma intalnisem cu privirile lui rugatoare: “Fiul?”. Asta dupa ce ii mancasem nebunii. Pupincuristii. Cei care iar fi lins, prin primul deceniu al mileniului trei, pantofii. Poate si acum. Dar intr-un moment tarziu. Nu ca varsta. Nu ca stare. Sau altceva. Nu mai avea pantofi. Imi era mila de talpile lui goale, care in sfarsit aratau ca talpile femeilor care isi pierd tineretea pe campuri la prasit. Mai rau.

“De ce?” intreb nedumerit. “E calul, in el e ultima ta speranta”, zic. “Aiasta numesti tu (ROS)CAl? Nu e cal. E iapa. Di fapt ii o martoaga pi care o tin doar pintru c masculta, si amu tre sa o jartfesc.”. “In fine!” mi-am zis. Apoi tacu. Mai tacu ceva timp… Erau deja 10 minute. Ma uit la el. Numara patratele tablii. Nu ii ieseau decat 60. Le mai numara o data. Acum se pare ca se incurca in numarat, sau nu stiu. Ma asteptam sa numere pana la 64, cata re tabla, dar el cauta 61 si mereu se oprea la 60. Am avut impresia pe o clipa ca a uitat sa mai numere. Mai numara o data. Inmulti cu ceva si afla anii grei pe care ii avea.

“Sah!” Un fir alb de par ii cazu pe umar. Nu schita nimic. Cred ca ar fi dat orice, pana si cele 500 de milioane de la Putin sau Tolea Medvedi numai sa scape, dar nu putea. Aveam 14 figuri (in doua dintre ele se ascunsera tinerii, pe care TU, vova, i-ai ucis. Dar nu cu mainele tale. Ba nu, cu mainile TALE i-ai ucis vova!), si mai eram intr-o pozitie buna. “Sah!” ii repet. Inghiti o figura de frica. Scoase un pachet vechi de chibrituri “borisov” si dadu foc la o piesa, apoi chema arbitrul si ii zise ca am organizat proteste, ca am dat foc la tabla si de astea. “Vova!!! Vladic!!! Hei!!!!”. Ragusisem de atata strigat. Ma auzi in sfarsit. “Vova, uita-te in ochii mei: uita de alea! Nu mai sunt! Nu mai exista! Nici nu au fost! Sau au fost, dar in palmele si in mintea ta, intelegi?”. Misca regele intr-un colt (care rege? un ciot de lemn…). In colt. Exact in colt!

“Amu e cald afara fraiere? Cum te simti in colt?” Aveam impresia ca din acest bot uscat de lut o sa iasa o lacrima. “Da crezi ca ma intereseaza?”. Nu ma mai privea. Nu mai avea forta sa ridice ochii uscati. “Ai de zis ceva?”. Tacere. Un kilogram de tacere se asternu pe nerabdarea mea. “De mine ai incercat sa iti bati joc si ai crezut ceva timp ca ai reusit, dar vova, de urmasii mei nu vei reusi sa te gandesti sa ii atingi!!! Nici de Moldova. Care nu a fost a ta. Nici a mea. Ci a urmasilor urmasilor lui Stefan Sfantu! Iar tu esti comunist nebunule, nu urmas al lui Stefan, cretinuuuuleeeee!”.

Stateam obosit in pat. Nepotii stateau fericiti alaturi de mine.

La 65 de ani mai aveam puterea sa ma bucur alaturi de ei ca traiesc in Uniunea Europeana. Eram intre curajul de a crede si puterea de a ma bucura. Nu ca in 2009: intre curajul de a spune si puterea de a gandi.

Mat.
Mat.
Mat, vova… MAT!

p.s. cei care au inventat sahul au tradus cuvantul “mat”. Mat insemna “Jos comunistii. Jos gunoiul advers!”…