Naşii şi finii

În luna aceasta, la data de 3 februarie, este omagiat naşul meu Mihai Caraulan, iar la data de 15 februarie, este omagiat finul meu Ruslan Pântea, cu prilejul zile de naştere a ambilor, doresc să le aduc recunoştinţă şi apreciere, expunând câteva momente din istoria conlucrării noastre întru Slava lui Dumnezeu şi bunăvoirea lumii, pe care am realizat-o împreună cu ei.

Ca preot am avut ocazia să cunosc naşi cumescade şi fini, care lăsau de dorit, sau invers, fini la locul lor şi naşi, care lăsau de dorit. Din mila Bunului Dumnezeu, împreunăcu soţia mea, am avut şi avem parte de naşi şi fini pe potrivă nouă, ba chiar şi mai mult. Despre această împlinire frumoasă aş vrea să vorbesc în continuare.

În toamna anului 1995, am avut ocazia să fiu invitat în ospeţie la frumoasa familie a domnilor Mihail şi Raisa Caraulan. De la bun început, această familie şi-a exprimat bunăvoinţa şi disponibilitatea de a fi naş de cununie viitoarei familii, a preotului şi preotesei Severian şi Mariana Gheras. Acest lucru se datorează în mod deosebit succesului, pe care la avut soţia mea în cadrul Universităţii Pedagocice “Ion Creangă”, ca o bună studentă şi tânăr poet de mare vocaţie şi cu un viitor promiţător, care adeseori era invitată la emisiunile literare, pe care le punea pe post Tele Radio Moldova.

Atât Televiziunea cât şi Radioul, oferea nişte onorare băneşti, pe care soţia le primea la contabilitatea universităţii, contabil şef fiind doamna Raisa Caraulan. De obicei lumea este obişnuită, că naşii nu sânt cu mult mai în vârstă decât finii, în cazul familiei noastre, naşii sunt aproape de vârsta părinţilor noştri şi prin aceasta au reuşit să ne fie nouă un bun exemplu şi buni povăţuitori. Ei ne-au cununat pe noi, după ce în toamna anului 1994 şi-au măritat fiica mai mare Mihaela.

La început, imediat după nuntă, naşul meu, nu era aproape de cele ale postului, sau ale prezenţei la Sfânta Liturghie, ca între timp să respecte integral nu numai un post, să fie perezent, nu numai la o Sfântă Liturghie de Paşte sau de Crăciun, ci şi la alte Sfinte Slujbe pe parcursul anului. În toţi anii de după cununie, naşul şi naşa au fost permanent alături de noi în zilele cu soare şi în cele cu nouri. Pentru ei realizările familiei noastre au fost şi sânt un prilej de bucurie şi întotdeauna şi-au pus umărul în măsura compentenţii şi posibilităţii lor.

Pentru naşul Mihai Caraulan, originar din satul Alexăndreni raionul Edineţ, descendent dintr-o familie de 4 copii, a fost un bun exemplu viaţa părinţilor în familie şi anume aceia că, tătunea Iacob şi mamunea Vasilisa adeseori frecventau Sfânta Biserică şi contribuiau la menţinerea bisercii în permanenţă, prin diferite donaţii băneşti şi confecţionarea de diverse podoabe bisericeşti, inclusiv veşminte pentru preoţi. După trecerea la cele veşnice a tatălui Iacob Caraulan, scumpul meu naş, a început mai mult să se apropie de cele sfinte, dorind să continuie evlavia şi cumsecădenia tatălui său, şi după posiblitate chiar să o depăşească. Astfel când a fost adusă bisericuţa de lemn din Maramureş, naşul a achitat integral transportarea acesteia, iar credincioşii la rândul lor au achitat transportarea căsuţelor, a porţii şi a mobilierului. La fel şi când a fost necesară transportarea clopotelor, chiar dacă nu a dispus de bani, naşul Mihai, a găsit un transport la un preţ cum se cade, aşa încât povara comunităţii noastre să fie mai uşoară.

Finii

Slujind în satul Ivancea între anii 1997-1999, am avut ocazia să cunosc prin intermediul unei binecredincioase domnişoare din parohie şi anume Viorica Culea, pe atunci elevă la un liceul pedagogic din Bacău şi totodată fică duhovnicească a protosinghelului Teofil Lefter, stareţul mănăstirii Pângăraţi jud. Neamţ, România. Îmi aduc aminte, când slujeam iarna şi în biserică era foarte frig, domnişoara Viorica, era printre primii credincioşi la slujbă şi ieşea din biserica la urmă. Între timp, închinând un rand de veşminte roşii acestei biserici şi peste câţiva ani după plecarea mea din această parohie, făcând donaţie alt rand de veşminte albe pentru biserica care urma să o înalţ şi în care astăzi slujesc, anume cu acele veşminte albe.

La una din slujbele pe care le slujeam de obicei la Ivancea, Viorica mi-a prezentat o bună cunoştinţă de asemeni la studii în oraşul Bacău, un băiat simpatic şi cântărit la vorbe şi gesture, descendent de asemenea din Republica Moldova din or. Bălţi, pe nume Ruslan Pântea. În timp realţia familiei noastre cu acest băiat, a devenit mai caldă, astfel încât, atunci când el a venit la noi, cu viitoarea mireasă Irina Dolganiuc, eu cu consimţământul preotesei, am acceptat să fim naşi acestei tineri familii promiţătoare. Îmi aduc aminte cu plăcere despre cununia solemnă şi frumoasa nuntă, care a avut loc la Bălţi, despre care gosdpodarii, care erau invitaţi ziceau că nuntă cu asemnea alai şi lăutari cu vocaţie, Bălţiul nu a văzut de circa 14 ani.

În prezent tânăra familie Pântea au şi o fetiţă drăguţă pe nume Anastasia, de care se bucură ei ca părinţi şi noi ca naşi. Îmi aduc aminte de o istorie amuzantă, când finuţa Anastasia nu putea să doarmă, după rugăciunea, care i sa citit de mine a adormit, iar a doua zi, nanu pentru ea a devenit persoana îndrăgită, ceia ce nu se mai întâmplase până atunci.

În problema înălţării Sfintei Biserici, atât naşul cât şi finul meu Ruslan, s-au dovedit deopotrivă de receptivi şi stăruitori în măsura competenţei şi posiblităţii pe care le-au avut. În tot timpul înrudirii cu aceşti binecredincioşi creştini naşii Mihai şi Raisa Caraulan şi Rusaln cu Irina Pântea, am avut parte de stimă respect şi apreciere şi susţinere reciprocă, fapt pentru care le sânt recunoscător şi mă rog bunului Dumnezeu de sănătate şi mântuirea lor…

Astăzi, deopotrivă este binevenit un preot ortodox, în afară de mine, în ambele familii Caraulan şi Pântea. Mă bucur mult când aud despre comunicarea naşului, sau a finului, cu confraţii slujirii mele întru Hristos. Niciodată apelul sau obiecţia mea adresată finului sau naşului, nu a fost respinsă, ci dimpotrivă acceptată şi roditoare. La fel şi eu primind o opinie sau o îndrumare de la ei, m-am stăruit să-i găsesc locul potrivit în viaţa de zi cu zi.