Inca o zi la Chisinau…

… Asa cum spuneam si in titlu. Aseara, ajunsul acasa a fost cu probleme, pentru ca am stat pana tarziu la Internet si nu mai stiam sa ma intorc. In final, am nimerit blocul si scara, dar am urcat la alt palier. Era intuneric, nu vedeam nimic si un toc mi-a lunecat pe podea. Mi-am pierdut echilibrul si am busit intr-una din usi. Dinauntru s-a auzit un fosgait ingrijorat, dar nu a iesit nimeni. Am ajuns in fata unei usi, care mi s-a parut ca seamana cu a mea si am varat cheia in broasca. Nu se rasucea. Dinauntru s-a auzit o voce de barbat, care m-a intrebat in rusa ce vreau. Am raspuns ca am gresit usa. A iesit sa vada in orice caz ce e un nene cam mare, in chiloti. M-a intrebat ce apartament caut, i-am spus si mi-a indicat un etaj mai jos. Mi-am mai cerut odata scuze. Am ajuns in sfarsit in camera, am facut un dus si m-am pregatit sa ma bag in pat. Privirea mi-a cazut pe pernele dodoloate, care mi-a aparut ingrozitor de promiscue. Fara sa vreau, m-am intrebat cate capuri si mai ales cate funduri fusesera asezate pe ele, asa ca le-am dat la o parte si mi-am pus sub cap paturica pe are am adus-o cu mine de la Bucuresti. M-am bagat intre asternuturile mirosind a lucru folosit de multe ori si spalat nu cu foarte mare grija. Din garsonierele vecine, in dreapta si in stanga se auzeau rasete de femeie.

Am adormit greu, speriata periodic de scartaitul tevilor si de zgomotele de casa straina. Dimineata am vrut sa beau apa. Una din cani era ocupata cu ceai, celalalta - cu cafea. Dar eu voiam apa. In afara de cele doua cani, pe tavita de pe masa mai erau inca doua paharute mici, pentru vodca. Inca odata imi era clar la ce e folosita locuinta respectiva. Am baut apa din mana, direct de la robinet.

Dupa ce am luat niste declaratii la Uniunea Nationala a Veteranilor Razboiului pentru Independenta, am trecut pe la Ambasada Romaniei, pentru ca veteranii mi s-au plans ca procedura de obtinere a vizei este greoaie si ca asteapta prea mult pentru cetatenie. La ambasada, am fost primita de consilierul de presa, care si-a exprimat… regretul ca era s-ami rup gatul pe scari (ma impiedic de cand am inceput sa merg in picioare), apoi mi-a spus ca… astea sunt procedurile, ca se incearca si s-a obtinut cat mai mult usurarea si urgentarea lor si ca oricum, un comentariu oficial nu voi primi. Macar cafeaua pe care am baut-o la ei a fost buna. Oazu Nantoi, pe care l-am revazut in cursul dupa-amiezii era obosit si blazat si foarte ocupat cu politica lui. Mi-am cumparat detergent si diseara, cand ajung acasa bag cearceafurile in masina de spalat, ca sa dorm bine macar la noapte. Deocamdata atat. Sunt obosita, dar nu de munca, ci de deznadejdea din interiorul meu, care nici macar nu stiu ce cauza are. Poza pentru acest post nu am. Cu bine!