Unde dispar prietenii noștri!?

Nenea Mișa l-a adus sub cojoc în casa noastră la începutul lui martie, pe vreme de Baba Dochia, după ce maică-sa murise în timpul nașterii. Eu l-am îndrăgit atât de mult, încât mai bine de jumătate de an, noi doi am fost de nedespărțit. I-am dat numele Andrieș, iar el a răspuns zglobiu și cu multă afecțiune la toate apelurile mele. A fost coechipierul meu peste tot, am alergat pe șes, ne-am urcat în podiș și ne-am tăvălit pe iarba grasă din Suhat, până într-o zi de toamnă… pe la începutul lui octombrie, de vara Sfinților Apostoli, când m-am întors de la școală, iar el nu m-a întâmpinat, ca de obicei, la poartă. Am încremenit! Pe gard era întinsă, blănița albă și cârlionțată a lui Andrieș.

Nu știu cum am aruncat ghiozdanul și cum am alergat în bucătăria de vară. Acolo, la masă, cei mai buni oameni de pe pământ, autoritățile mele morale supreme și îngerii mei păzitori, părinții mei – mămica și tăticu, împreună cu nenea Mișa, se înfruptau la masă cu friptură de miel. Cu pumnii încleștați și cu șiroaie de lacrimi pe obraji am țipat! Nuuu, nu am țipat…, am urlat! Am erupt un răcnet infernal: C a n i b a l i l o r! Și, în aceeași clipă, m-am prăbușit la podea în hohote de plâns.

„Canibalii”, doi dintre ei, că nenea Mișa, fire patriarhală de la țară chemat să taie un cârlan, nu a înțeles nimc din ce se întâmpla în acel moment, „canibalii”, doi dintre ei, așa cum ziceam, „scumpii mei canibali”, s-au prăbușit și ei în disperare asupra mea încercând să mă consoleze cumva. Grea și anevoioasă a fost cale spre împăcare. Nu știu ce s-a întâmplat cu „rămășițele pământești” ale prietenului meu, poate maică-mea i-a dat carnea de miel rămasă lui nenea Mișa, poate a „înmormântat-o”, în orice caz, în casa noastră nu a mai pus nimeni gura pe vreo bucățică din Andrieș. Și eu? Eu mi-am oblojit în timp rana infantilității mele cu alte ocupații și cu alte lecturi decât zburdatul și poveștile unei copilării fără griji, iar cea mai importantă lecție pe care am însușit-o atunci a fost să nu-mi mai fac prieteni „comestibili”.

Cel puțin așa am crezut eu o lungă perioadă de timp, altfel zis, am trăit cu iluzia că am învățat o lecție pentru totdeauna, ca peste ani să realizez că blestemul canibalismului cela m-a urmărit toată viața. La un moment dat, m-am dumirit că unul câte unul, au dispărut undeva aproape toți prietenii mei. I-au mâncat probabil canibalii invizibili pentru ochiul meu: Invidia, Ifosul, Ranchiuna, Dușmănia purtată în taină. Poate că pe vreo unul dintre ei l-a mâncat, nu cineva din dușmanii ăștia, ci, așa ca altă dată pe Andrieș, una din „rudele mele intime” – Introversiunea mea funciară, dar nici de asta nu sunt sigur, nu am simțit!