Hristosul meu cel dulce

Păşesc  încet, sfios, peste prag. În pridvorul casei e deja mai bine. Agitaţia din stradă nu se mai aude. Pe pereţii albi, în dreapta şi în stânga, atârnă portrete: chipurile gazdelor. Sunt aşa frumoase, cu frunţi senine şi ochi blânzi. Uitându-mă la ele, am impresia că vor să pătrundă cu privirea adânc în fiinţa celor care-i vizitează. Îmi simt sufletul dezgolit în faţa lor şi-mi las privirea să alunece în jos.