Nata Albot, high, cu brazii

Atunci când pleacă,  unii oameni lasă în urmă un post vacant, un apartament de vândut, niște fotografii pe facebook de la petrecerea de adio. Alţii pleacă lăsând în urmă petreceri de amintit, tradiţii de păstrat. Nata a venit în Ajun de Crăciun cu doi fulgi, cu o expoziţie de brazi și cu istorii nordice. Ne-a arătat semnele lăsate de gătitul zilnic și ne-a povestit de unde a pornit, despre cum se vede Moldova de la distanţă și despre necesitatea acută de identitate naţională a moldovenilor.

Cum e să revii acasă?

Pentru că e cu treabă, totul e  agitat și plăcut. Nu e o revenire de dor. Încă nu am apucat  să simt dorul de Moldova, pentru că au trecut doar 4 luni de când sunt plecată în Canada, și nici nu cred că o să mă apuce dorul cel mare, din motiv că voi încerca să revin la Chișinău o dată la patru, cinci luni, ca să organizăm, cu mica dar fructuoasa noastră echipă, proiectele pe care le-am pornit înainte de plecare. Cred că asta este o soluţie antidor foarte bună – să revii periodic acasă cu treabă.

Ce face Nata Albot de Crăciun?

Vom fi acasă, în Canada, cu cei dragi. Vom pregăti cina de sărbătoare, și, pentru prima dată în ultimii șapte ani, vom fi de Crăciun alături de familia fratelui meu, copiii lui și ai mei, vom fi toţi grămadă.

La câteva zile după Crăciun vom organiza un bal mascat – un Crăciun-Revelion canadian cu titlul „Everybody in the casa mare”. Aceasta va fi o petrecere cu tentă nostalgică, pentru că fiecare vă trebui să poarte una din culorile tricolorului în costumul său de carnaval. Planificăm să mobilizăm gospodinele moldovence din Montreal să-și amintească de gastronomia tradiţională de iarnă, vom căuta artizani printre ai noștri (chiar dacă este tare greu să găsești moldoveni în Canada cărora le-ar mai rămâne timp pentru un hobby artizanal). Vom avea muzică și o tombolă foarte faină. În contextul acesta trebuie să menţionez că, pentru prima dată în activitatea mea profesională, reușesc să colaborez cu o structură de stat și asta să mă bucure. Mă refer la Biroul Regional pentru Diasporă care susţine activităţile de sărbători ale moldovenilor plecaţi de acasă și care ne va oferi un lot de cadouri tradiţionale de Crăciun, pe care sunt sigură că oamenii le vor primi cu mare drag. În plus, Lilia Dulgher, de la  Gitana Winery, ne va trimite vin pentru degustare.  Se pare că va fi o petrecere bună.

Am înfiinţat o asociaţie la Montreal. Se numește Koolture Tricolore și este sora organizaţiei Klumea pe care am înfiinţat-o la Chișinău. Ba chiar au aceeași faţă viziuală, dar se află pe 2 continente diferite. Prin intermediul lor vom încerca să organizăm evenimente de artă, cultură, pentru familie, atât la Chișinău, cât și la Montreal.

Întrebarea mea planificată de acasă – „Te-ai adaptat sau nu în Canada?”– nu cred că își mai are rostul, ești destul de implicată acolo.

Nu știu ce înseamnă să te adaptezi. Așa cum până nu demult nu știam ce înseamnă depresii. Dacă asta înseamnă să începi să trăiești ca majoritatea emigranţilor, atunci sper că nu m-am adaptat. Dacă adaptare înseamnă să nu te mai întrebi în fiecare zi da cum e „acolo, în Moldova”, pentru că „acolo” nu mai există atât de mult cum există „aici, în Canada”,  atunci da, eu m-am adaptat. Nu mai citesc site-uri cu știri de acasă și mai puţin mă interesează viaţa politică din Moldova. În schimb, urmăresc cu drag lansări de designeri noi, evenimente de artă și cultură, apariţii de artiști noi, pentru că vreau să colaborez cu ei în viitor.

Ziceai că ai întâlnit acolo depresia.

Da, a fost un moment mai dificil, când am primit câteva palme. Noroc că-s fată mare și nu mă las eu, cu una cu două, doborâtă de câteva palme. Am descoperit că nu pot trece peste asta de una singură, că trebuie să comunic cu oameni corecţi. Și am avut norocul să mă îndrăgostesc de moldoveni, din nou. De cei de la Montreal, care sper că înţeleg cât de importanţi au devenit pentru mine și cât de mult încep să-i iubesc.

Depresia de la ce venea?

De la descoperirea că ei, quebecois discriminează emigranţii, că nu te bagă în seamă, cu tot bagajul tău de experienţă. Că studiile  și victoriile profesionale se egalează acolo aproape cu zero, dacă nu ai experienţă locală. Apoi, am tras o gură de aer rece canadian și mi-am zis, hop, sunt o norocoasă, am șansa, cu copii, cu omul drag, să iau totul de la zero, să recuperez ce am ratat, să învăţ lucruri noi, să-mi fac noi prieteni.Am ascultat de vreo 700 de ori Celine Dion ”Loved me back to life” și mi-am revenit.

Oamenii își creează singuri probleme?

Da. Gândacii din capetele noastre sunt produsul propriei noastre minţi cu toate fricile ei inventate. Ele, problemele, nu există în realitate. Și dacă m-ar întreba cineva: „Nata, să plecăm și noi în Canada?”, le-aș spune să NU plece acum. Odată ce această întrebare a apărut în capul tău, atunci e un semn de slăbiciune și incertitudine. Așteaptă să te coci și apoi fără să mă întrebi vei decide. Eu nu am întrebat de nimeni.\

Îţi lipsește televiziunea?

Acum nu. Devenise foarte complicat, în ultima vreme, să lucrez în televiziune.  Aveam o echipă atât de faină în departamentul meu și un management general al televiziunii atât de dificil, de-ţi pierea tot cheful de creaţie. Probabil am greșit și eu, mai ales prin faptul că nu am mai putut să învăţ să mă detașez.

Eu nu vin la muncă de la oră la oră, nu ies la pauza de masă, nu am weekenduri dacă așa trebuie, nu mă uit în cartea de muncă la câte ore trebuie să prestez la stâpân,  nu pot deconecta telefonul de serviciu când ajung acasă și nici nu pot trage linii între viaţa mea personală și jobul meu. Îmi iubesc meseria cu atâta pasiune  și atâta nebunie, încât trăiesc cu toată intensitatea fiinţei mele și binele, dar și răul care mi se întâmplă la muncă. Sunt sigură că oamenii care au îndrăgit această televiziune cândva, au îndrăgit-o anume pentru că se simţea cu cât suflet era făcută. Și acesta era rodul muncii unor oameni care iubeau această televiziune la nebunie, așa cum o iubeam și eu. Acum am înţeles că nu e bine să iubești chiar atât de mult ceea ce faci.  Dar nu știu dacă mă voi  putea schimba vreodată. Doar dacă îmi voi schimba și profesia. Jurnal Tv a fost cea mai fructuoasă etapă din viaţa mea profesională, dar acum, în contextul noilor reforme de managment a ajuns să fie o pagină închisă pentru mine. Cu toate că am avut impresia că ne-am luat rămas-bun frumos, întâi numele meu a fost interzis pe post, apoi a fost lichidată  arhiva emisiunii Sare și Piper de pe fb, apoi colegilor care mi-au devenit prieteni li s-a interzis să-mi fie alături cu riscul de a fi concediaţi. Fără nicio explicaţie sau reproș la adresa mea. Oamenii fac televiziunea și tot oamenii o pot ruina.

Poţi spune acum că ai mai mult timp, fără televiziune?

În Moldova aveam timp pentru carieră datorită părinţilor mei Alexandra și Ion și dădacei noastre Nina. În Canada,  nu-i am nici  pe părinţi alături, nici pe dădacă. Dar sunt alături de omul meu drag  și ne-am asumat cu stoicism grijile casei și ale copiilor, așa că timp ne rămâne fix cât să savurăm noua noastră aventură. Suntem mereu alături de Eva și Sonia, le trimitem la școală, le întâlnim de la școală, admirăm evoluţia lor în cunoaștearea  limbii franceze, mergem împreună la sala de sport, facem împreună lecţii de înot și  zumba. Mergem la muzee de artă contemporană, fetele se plictisesc, eu le explic că asta nu are cum să le plictisească, descoperă și se amuză de tot felul de instalaţii deocheate. Mergem la cinema. Și dacă ne mai rămâne timp, mai descoperim vreun local nou sau vreun parc din Montreal. Dar lipsa timpului liber se face deja simţită.

Dacă până acum găteai pentru o ţară, acum doar pentru ai tăi.

Da, și am mâinele pline de semne lăsate de ravagiile mele din bucătărie, arsuri lăsate de noile tigăi, noul cuptor. Acestea sunt trofeele mele, iar când o să crească fetele o să le arăt și lor că am fost o mamă bună. Coc pâine acasă, o plămădesc singură, las aluatul să crească, casa se umple de aromă de pâine din cuptor. Experimentez cu noile fructe și legume care au devenit accesibile datorită varietăţii de culturi gastronomice care există în jur. Nu știu cât va dura asta, pentru că oricum o să vină timpul când voi fi mai ocupată.

Fetele tale își amintesc de Moldova?

Ele își amintesc de cornișoarele bunicii, de clătite. Este un fel de dor prin prisma unor lucruri de care s-au atașat. M-au rugat să le aduc din Moldova cornișoare cu vișină, să le aduc cadouri de la bunica, iar eu intenţionez să le-o aduc pe bunica și pe bunelul acolo. Buneii deocamdată se opun. Eu și cu fratele meu lucrăm metodic cu ei  în timpul fiecărei discuţii telefonice, și sper că ei, cînd vor citi acest articol, vor  afla încă o dată cât de mult avem nevoie de ei acolo. Toţi copiii sunt acolo. Ei, aici. Își fac griji pentru gospodărie, pentru casă, pe când toate acestea nu se pot compara cu fericirea de a fi cu toată familia la grămadă. Le este frică de schimbări și de necunoscut. Îi înţeleg, dar, fiind cu toţii împreună și cu un pic de curaj, în timp vor reuși să prindă gustul unei revoluţii în viaţa lor.

Ce mai face Nata Albot în afară de evenimente și griji casnice?

M-am înscris la facultate. Din ianuarie devin studentă a universitaţii din Montreal. Încep cu studierea profundă a limbii franceze, după care, dacă mă mișc bine, mă voi transfera la un certificat în jurnalism. Între timp sunt o mamă exemplară, gătesc, decorez casa de sărbători și încep să organizez evenimente sub marca Koolture Tricolore la Montreal.

Cum se vede Moldova de acolo, acum?

Ca o ţară care nu există pentru canadieni. Mie chiar îmi vine greu să le repet și să le explic de fiecare dată de unde vin. Mai încerc să schimb formulările, dar deocmandată  am decis să înlocuiesc Moldova cu  Europa de Est, sau dacă am posibilitatea explic pe îndelete. Explic oamenilor cât de curios este locul din care vin eu, atașez poze cu ie și gastronomie naţională. Unul din scopurile pe care mi le-am propus, deja fiind acolo, înţelegând problema moldovenilor (care este una mare – cea de identitate naţională ) este să contribui, atât cît îmi va reuși, în colaborare cu niște oameni foarte faini pe care i-am cunoscut acolo, la crearea unei identităţi naţionale a ţării din care venim. Prin evenimente culturale, premiere de film, lansări de  expoziţii de fotografie și picturi create în Moldova. Sunt sigură că arta este capabilă să depășească hotarele fizice și mai ales poate fi cel mai bun ambasador al identităţii unei ţări. Biroul Regional pentru Diasporă este pur și simplu dator să sprijine călătoria artei din Moldova peste hotarele ei, pentru că cei peste 1 milion de moldoveni plecaţi vor să știe și să vadă ce se întîmplă în ţara lor nu doar prin intermediul știrilor din parlament.

Conștientizarea faptului că suntem lipsiţi de o identitate naţională se simte mai bine de la distanţă?

Abia acolo am simţit cât de GRAV este că străinii nu ne pot identifica, sub nicio formă, pe noi, moldovenii. Ei mai ușor cataloghează Moldova drept ceva din Rusia sau România. Eu însă am certitudinea că identitatea naţională a Moldovei este una atât de fascinantă și specială, cu influenţa atâtor culturi care au migrat prin istoria noastră. Avem ceva lăsat de fiecare dintre cei care ne-au dominat. Și ar trebui să fim mai șmecheri și să profităm din asta și să nu permitem să ne dezbine.

Apropo, tu de ce ai plecat?

Nu am un singur răspuns. Am plecat pentru că am simţit că a venit timpul să plec, m-am copt să fac schimbarea asta în viaţa mea. Nu a fost o decizie subită, decizia asta a fost luată în anul în care l-am pierdut pe Bogdan. La finalul filmărilor proiectului „Aventura americană”, am luat autobuzul de la Boston și am făcut o vizită fratelui meu care deja era stabilit în Canada. Asta se întâmpla în vara lui 2009. Cu toată tragedia mea strânsă în pumn, cu sentimentul că am un bolovan prăvălit peste mine, ajunsă la fratele meu acasă, m-am simţit  bine și protejată. Am revenit atunci în Moldova și probabil mânată de nevoia de a evada din durere, am decis să-l urmez pe fratele meu. De atunci am tot amânat plecarea din cauza job-ului bun pe care îl aveam și a proiectelor care mă făceau să uit de ce fug. Dar le-am lăsat pe toate la un moment și am plecat.

Unii ţi-ar incrimina trădarea?

Îmi displace cuvîntul „patriotism”, a fost profanat și demonetizat între timp. Să îmi reproșezi mie lipsa de patriotism, este cel puţin amuzant. Aș prefera să nu fiu considerată patrioată, dar din dragoste pentru ceea ce este pentru mine Moldova, să continui să fac ce am făcut și până acum, doar că de mai departe. Cred că multă lume din Moldova își irosește rezervele de patriotism pentru a căuta nod în papură altor oameni.

Zi-mi despre expoziţia brazilor?

Expoziţia Brazilor de Crăciun din acest an vorbește despre necesitatea mea acută de a transforma anumite lucruri în tradiţii. În 2011, Balul Brazilor de Crăciun a fost un mic eveniment de 4 ore, născut din bucuria  de a experimenta cu potenţialul creativ al studenţilor care visează să devină artiști și din nevoia de a contribui la îmbunătăţirea condiţiilor de studii.

Am început acum 3 ani cu un mic eveniment, de 50 de invitaţi, și a ajuns în 2013 să fie o expoziţie de muzeu care în 8 zile a adunat peste 1500 de vizitatori.

Am adus brazii în faţa chișinăuienilor care pot vota pentru ei și vom încheia cu marea licitaţie la care invităm politicieni, oameni de afaceri, artiști. Banii adunaţi din licitaţie vor fi cheltuiţi pe echipamente nesare pentru procesul de studii a acestor studenţi. Și mă simt foarte mândră că așa pot și eu contribui la schimbarea spre bine a lucrurilor.

Evenimentul are loc pentru că mai există entuziasm, dar sigur toate acestea nu s-ar fi întâmplat fără implicarea companiilor care ne-au susţinut și care au găsit simpatică ideea.

Ziua în care și autorităţile noastre vor decide să susţină meseriile creative prin condiţii de studii  mai moderne și mai bune va fi pentru mine  o adevărată victorie. Pentru că cei care profesează aceste meserii creative sunt bogăţia noastră și mesagerii ţării noastre.

Ţi-a plăcut ce ai descoperit printre brazii din această sală de muzeu?

Eu am așteptări mari. Poate prea mari ca să fie ușor să le atingi. Știu că ambele instituţii de învăţământ s-au implicat cu trup și suflet. Și pentru asta mă închin în faţa lor. Deși am dirijat acest proiect de la distanţă, am reușit să-i inspir pe studenţii de la UTM și AMTAP să se pună pe treabă și să creeze brazi. Pentru ediţia din acest an aș avea de spus următoarele: E variat. E bine. Se poate și mai bine. Așteptăm la anul să se alăture Balului Brazilor de Crăciun și alte instituţii de învăţământ care educă viitorii oameni din domeniul artelor. Aș vrea măcar un lucru să înveţe studenţii noștri implicaţi în proiect: să-și promoveze potenţialul, talentul și lucrările. M-am uimit să văd cât de timizi sunt când vine vorba să cheme lumea la muzeu, să le admire roadele.

Moldovenilor le lipsește curajul?

Mai puţin curajul. Le cam lipsește gândirea pozitivă și încrederea că sunt chiar buni, chiar talentaţi, chiar unici și speciali. La un moment dat, fiind în Canada, mi se părea totul mult prea greu. Și într-un moment dat mi-am zis: „Păi stai un pic, viaţa asta este incredibil de scurtă. Trăiește-ţi viaţa ca pe-o aventură, ai curajul să nu depinzi de Nata cea de la 34 de ani. Întoarce-te la Nata cea de 16 ani. Cine te împiedică să schimbi cursul vieţii tale dacă vei simţi că e atât de greu încât ești nefericită? Aici ai vrut, aici ai ajuns! Apoi, dacă vei avea curaj, te vei muta în Olanda sau în Danemarca, sau la Vulcănești”. Odată cu anii, dependenţa materială, lucrurile agonisite, poziţia socială obţinută, devine cel mai mare inamic al nostru. Ne este frică de schimbări și ni se face lene în faţa provocărilor. Asta ne îmbătrînește și ne lipsește de aripi.

Cât poţi lua cu tine în Canada sau în altă parte a lumii?

Cel mai important e să nu pui în valize regrete, frici, remușcări și frustrări. Să pui visele în raniţă și să treci graniţa, dacă asta crezi că te va face fericit. Și dacă nu, recunoaște că ai greșit adresa și caută fericirea mai departe.

Ce îţi lipsește acolo?

Părinţii. Și distanţele scurte pe care le aveam în Moldova.

Acum ești acasă?

Acum, acolo sunt acasă.

Mesaj de Crăciun revistei?

15 MIN este prima revistă pe care am întâlnit-o ajungând la Chișinău. Eram la un salon de frumuseţe. Am răsfoit-o. Și am simţit că îmi place revista pentru că simt semnătura Elenei Zbârnea, redactorul celor 15 MIN. Le doresc tuturor să aibă pasiune și suflet pentru ceea ce fac și Moș Crăciun să-i răsplătească cu multă satisfacţie de la jobul lor și cu lucruri care să poarte semnătura lor unică.

text » Anastasia Taburceanu

foto » Sergiu Bîrcă

vestimentaţie» Valentina Vidrașcu

www.valentinavidrascu.ro

tel. (+373) 691 79 199

makeup» Rodica Cheptine

coafură» Olga Gavril

salon» DIVA D

str.: Petru Movilă 23/3

tel.: (+373 22) 23 75 99

locaţie» Muzeul Naţional de Artă

str. 31 August 1989, 115

tel.: (+373 22) 24 53 32

• Share this on Facebook
• Tweet This!
• Share this on del.icio.us
• Add this to Google Bookmarks
• Email this to a friend?