Ordinea naturală a lucrurilor

O furnică mi s-a urcat pe picior şi l-a muşcat. “Au!” a zis piciorul din curtoazie. Nu s-a supărat prea tare. În conformitate cu informaţia receptată de procesorul de date, durerea a primit nota 1 pe o scară de la zero la zece. În următoarele cinci minute, furnica (aceiaşi? alta? nu o cunosc la faţă) a fost musafiră pe masa din Art House Café. Degetul mic a plonjat în paharul cu pepsi şi a depozitat o picătură pe masă. Musafira a băgat în seamă picătura aproape instantaneu. A făcut un cerc în jurul ei, apoi a lins o margine, a mai făcut câţiva paşi, a mai lins o margine, încă una… Soarele lingea picătura mai repede decât furnica. Au mai trecut câteva minute.

În romanul “Detectivii sălbatici” un chilean agonisea avere irosindu-şi norocul pe bilete de loterie. “Femela culege sămânţa dintr-o mie de ouă”. Ceea ce vroia să zică chilianul e că norocul se împarte într-o mie de locuri. În mod normal, nimeni nu are o hartă a comorilor cu noroc. Dar chilianul avea una. Ştia numerele câştigătoare. Nu ştia de ce ştia, dar ştia. A avut clarviziunea că această cunoaştere o să-l ducă la pierzanie. Chiar dacă ştia unde-s plasate ouăle cu noroc, a ales să se mulţumească cu ce a câştigat. Puterea de a renunţa e mai mare decât puterea de a câştiga.

Picătura de pepsi s-a uscat. Furnica, dând de gust, a plonjat în pahar. I-a luat ceva efort ca să urce în el. S-a lăfăit în pepsi într-o veselie. A înotat cu toate cele şase picioare făcând mişcări circulare. În sensul acelor ceasornicului. Nu i-a ajuns putere ca să iasă înapoi. Eu nu am mişcat un deget ca să o salvez. Nu am intervenit în ordinea naturală a lucrurilor.