Al 8-lea pasager





I



Şapte visători.

Să ştiţi că nu erau visători profesionişti. Aceştia din urmă sunt bine remuneraţi şi respectaţi, talentul lor este foarte apreciat.

Nu, cei şapte adormiţi, ca mai toţi dintre noi, visau fără efort şi disciplină deosebite. Visul profesionist, care poate fi înregistrat şi difuzai pentru distracţia celor mai mulţi, este o meserie extrem de căutată. E nevoie de capacitatea de regularizare şi canalizarea impulsurilor creatoare semi-conştiente, de stratificare a imaginaţiei în straturi paralele, uşor de observat. E vorba de o combinaţie extrordinar de greu accesibilă. Această combinaţie, atunci când se realizează, face din visătorul profesionist cel mai organizat dintre toţi artiştii, dar şi cel mai spontan: un fel de ţesător subtil de speculaţii, numai nuanţe, nicidecum împrăştiat şi stângace, ca mine sau ca voi.

Sau ca aceşti şapte adormiţi.

Printre ei, doar Ripley ar putea revendica acest potenţial special. Avea darul visării şi o flexibilitate imaginativă mai mare decât tovarăşii ei. Ce nu avea ea, inspiraţia profundă a maturităţii deosebite a gândirii caracteristică visătorului profesionist.

Se dovedea neîntrecută în organizarea magaziilor, depozitului şi încărcăturilor. Plasarea cutiei A în încăperea B. menţinerea la zi a listelor de materiale erau operaţii de intendenţă la care se pricepea cel mai bine. În schimb, în magazia creierului, reţeaua de distribuţie mergea anapoda. Speranţe şi temeri, extrapolări de tot felul şi creativitate pe jumătate dezvoltată lunecau la întâmplare dintr-un compartiment într-altul.

Ripley, master principal, avea nevoie de mai mult autocontrol. Gândurile ei repezite necesitau o mai mare acuitate pentru a produce combinaţia dorită.

Cu un mic efort, cât şi cu o mai mare încredere în ea însăşi, ar putea deveni o foarte bună visătoare profesionistă. Oricum, îi plăcea câteodată să-şi închipuie această posibilitate.

Acum, căpitanul Dallas. La prima vedere, ar părea un trândav; era totuşi cel mai organizat. Dar nu în detrimentul imaginaţiei. Dovadă, barba. Nimeni nu-şi lăsa barbă în compartimentele criogenice. Nimeni, în afară de Dailas. Barba făcea parte din natura lui intrinsecă, explicase el de-atâtea ori colegilor de navă. Relaţia emoţională cu antica podoabă facială era mai puternică decât cu oricare altă parte a anatomiei sale. Dailas era căpitanul a două nave: de-o parte, remorcherul interstelar Nostromo, de cealaltă, propriul corp. Cele două rămâneau intacte atât în somn cât şi în timp de veghe.

Avea deci capacitatea necesară de regularizare şi o ceva de imaginaţie. Nu era deloc suficient, fiindcă un "pro" necesită o mare cantitate din cea de-a doua, iar deficienţa înregistrată n-are cum să fie compensată de o parte disproporţionată din cea dintâi.

Dallas nu reprezenta o personalitate susceptibilă de a evolua, în nici un caz mai mult decât Ripley.

Kane îşi controla mult mai anevoie gândirea cât şi acţiunea decât Dallas. Iar despre imaginaţie, să nici nu mai vorbim. Era un bun ofiţer executant care nu va fi niciodată avansat căpitan de navă. Acest post cu răspundere cere o anumită stăpânire dublată de îndemânarea reală de a conduce oameni. Kane nu era hărăzit cu niciuna din aceste calităţi. În comparaţie cu acelea ale superiorului său ierarhic, visele-i hălăduiau ca nişte umbre confuze, răzleţe, străvezii, aşa cum Kane era ecoul mai fin, mai puţin vibrant, al căpitanului. Dar vai, un "pro" are nevoie de o mare risipă de energie, iar Kane n-avea decât de pe o zi pe alta.

Visele lui Parker nu erau nicidecum ofensive, dar nici atât de pastorale ca ale lui Kane. Nu aveau, ca să spun aşa, nici o câtime de imaginaţie într-însele. De fapt. erau marcate profund de o prea precisă specializare şi nu se confruntau decât arareori cu probleme omeneşti. Nu te poţi aştepta la altceva de la un inginer de bord.

Visele îi erau directe, fără nuanţe şi câteodată urâte. La veghe, când inginerul se supăra sau enerva, carnea nu-i trăda sentimentele care o rodeau. Dispreţul şi mânia, acumulate şi fermentate în străfundurile sufletului, erau bine ascunse. Tovarăşii de navă n-au pătruns dincolo de ceea ce plutea la suprafaţa lui Parker, n-au prins nici un semn a ceea ce fierbea înăuntru.

Lambert folosea mai mult inspiraţia visătorilor, deşi nu era o visătoare. În hipersomn, meditaţiile ei neliniştite se mulţumeau cu releveuri parametrice şi factori de sarcină anulate imediat sau bifate de consideraţii arzătoare pe care trebuia să le rezolve numaidecât. Câteodată imaginaţia îi mai stârnea structurile mentale rigide, fără a aţâţa cât de cât pe ceilalţi.

Parker şi Brett îşi doreau ca sistemul lor să fie conectat cu al acesteia. Au întors pe toate părţile chestiunea factorilor de sarcină şi de juxtapuneri spaţiale în aşa hal că ar fi scandalizat-o dacă ar fi ştiut. Nişte speculaţii prea puţin conforme cu uzanţele în vigoare... Încât ei preferau să le păstreze pentru ei, de teamă să n-o îngrijoreze peste măsură. Tulburarea lui Lambert era strict interzisă. Ca navigator al lui Nostromo, era răspunzătoare, cea dintâi, de întoarcerea lor integrală la cuibuşor şi nimeni de la bord nu-şi putea închipui o perspectivă mai exaltantă şi mai dorită.

Brett era înregistrat ca simplu tehnician, modalitate amabilă de a spune că era necioplit ca Parker, dar mai tânăr. Cei doi formau o pereche de originali, discordantă, absolut diferită de tovarăşii lor. Cu toate acestea, coexistau şi funcţionau împreună fără probleme. Înţelegerea lor la nivelul muncii şi prieteniei consta într-o mare măsură în faptul că Brett îşi interzicea orice amestec în domeniul mental al lui Parker. "Tehul" era tot atât de grav şi flegmatic pe cât de volubil şi slobod era coechipierul său. Acesta din urmă putea să bată câmpii despre defecţiunea unei piese de micro-circuit şi, tunând, să o trimită la strămoşii ei din solul Pământului din care au fost extraşi constituenţii ei. Brett comenta răbdător: "Adevărat."'

Pentru Brett, acest cuvânt avea mai multă valoarl decât orice părere amănunţită. Îi certifica prezenţa mai bine decât ar fi făcut-o un discurs. Pentru el, tăcerea reprezenta forţa superioară de comunicare, fiindcă în vorbărie sălaşuia nebunia şi urâţenia.

Mai era şi Ash, ofiţerul ştiinţific, şi nici gradul şi nici funcţia nu-i făceau visele mai plăcute şi nici mai haioasc, de altfel. Erau organizate cel mai profesional din tot echipajul. Numai el, dintre toţi, putea să se măsoare cu conştiinţa lui mereu la pândă. Visele lui Ash nu se încurcau niciodată cu vreo iluzie...

Dacă l-aţi cunoaşte, nu v-aţi mira deloc. Dar cine, de la bordul remorcherului, s-ar lăuda că l-a dibuit? Despre caracterul său, Ash ştia totul. Dacă ar fi fost întrebat, ar fi explicat fără ezitare din ce motive nu va deveni niciodată un "pro". Nimeni nu s-a gândit să-l întrebe, deşi ofiţerul ştiinţific era fascinat de acest domeniu.

A, mai era şi motanul. Jones se chema. Un motan obişnuit, de casă, adică, în acest caz, de navă. Jones avea o blană galbenă de rasă nesigură şi fire independentă, familiarizat de multă vreme cu capriciile navei cosmice şi cu idiosincrasiile oamenilor care călătoreau prin univers. Şi el, ca şi tovarăşii lui ocazionali, îşi făcea somnul de gheaţă şi visa locuri calde şi îmbietoare... având o creativitate mărgini ă la şoareci.

Dintre toţi membrii echipajului, era singurul fericit, deşi nu putea fi declarat inocent.

Ce păcat că niciunul nu avea calificarea necesară, având în vedere timpul liber pe care-l aveau la dispoziţie! Fiindcă, în ciuda încetinelii scurgerii impulsurilor mentale datorate hibernării, aveau parte de mai mult răgaz decât zece profesionişti. Visul devenise, vrând-nevrând, principala lor ocupaţie. Adormit, închis în congelatoare, un echipaj în hăul cosmic nu putea decât să doarmă şi să viseze. În materie de vis profesionist, vor rămâne pentru totdeauna nişte amatori, dar de un nivel competitiv.

Şapte dintre ei aşa erau, într-adevăr. Şapte visători liniştiţi în căutarea unui coşmar.

Deşi avea un fel de conştiinţă, Nostromo nu visa. Nu ăsta era rolul său, nici n-avea nevoie de efectele conservante ale congelatoarelor. Dacă ar visa, astfel de meditaţii contemplative ar fi scurte şi şovăielnice. Funcţiona, analiza şi avea grijă ca oamenii care hibernau în cuvele lor să fie feriţi de moarte, acea moarte care pândea îndărătul somnului îngheţat, ca un imens rechin cenuşiu urmărind o corabie pe mare.

Evidenţa veghei neîncetate, mecanică şi electronică, a lui Nostromo, se vedea şi se auzea pretutindeni în interiorul liniştitei nave, în acest zumzet domol şi în aceste lumini care alcătuiau respiraţia unei sensibilităţi instrumentale. care pătrundea în inima astronavei, trimitea captoare pentru verificarea fiecărui circuit, fiecărei grinzi. Şi în exterior, înfruntând vidul, o gamă completă de senzori captau pulsul cosmosului. Aceştia tocmai au detectat o anomalie electromagnetică.

O parte din creierul lui Nostromo era în mod special calificată pentru declararea şi filtrarea sensului unei iregularităţi, a unui fenomen bizar pitit în prăpastia întunecată. Intrase în funcţiune, străpunsese această iritantă enigmă, examinase rezultatele analitice şi hotărâse o linie de acţiune. Instrumentele adecvate, în letargie, fură activate; unele circuite în repaos porniră regularizarea scurgerii electronilor. Ca pentru a celebra această reînviere, şiruri lungi de semnalizatoare se aprinseră, aidoma unor semne de viaţă, ale unei respiraţii mecanice agitate.

Un sunet cu totul aparte se iscă şi porni să străbată culoarele pustii. Numai membranele timpanelor artificiale îl interceptară şi-l recunoscură. Era un zgomot care de multă vreme nu mai fusese auzit pe Nostromo. Semnaliza o intruziune neobişnuită.

În acest mănunchi de clinchete şi străluciri, univers logic de procese ce conversează şi-şi răspund, se găsea o sală specială. Înăuntrul acestui habitaclu de metal lucios se odihneau şapte coconi de plastic alb ca zăpada.

Ţipătul unei sirene umplu acest spaţiu, urmat imediat de o exalaţie explozivă care cuprinsese compartimentul, într-o atmosferă răcoroasă, înţepătoare. Omul se pusese cu bună ştiinţă în această situaţie, încrezându-se orbeşte în micii zei de fier şi titan, precum acest Nostromo, pentru a le asigura respiraţia vitală. El nu putea străbate hiperspaţiul şi învinge anii-lumină.

Extensii ale acestei fiinţe electronice semi-sensibile testau acum aerul eliberat adineauri şi-şi spuneau satisfacţia întreţinerii vieţii în organismul lipsit de experienţă al oamenilor. Semnalizatoare adiţionale sclipiră, altele se stinseră. Fără fanfară, capcanele celor şapte crisalide se deschiseră, iar omizile dinlăuntru ieşeau din nou la lumină.

Rupţi de visele lor, cei şapte membri ai echipajului lui Nostromo apăreau mai puţin impresionanţi ca atunci când erau adânciţi în hipersomn.

Încă buimăciţi de această bruscă schimbare de mediu, se scuturară mai întâi, istoviţi, de baia criogenică care le protejase corpul. Serul analeptic nu va întârzia.

Într-un timp secund, se aflară goi, cu mintea înceţoşată, iar lichidul care-i acoperea nu era decât un vag substitut al acelor piei artificiale care se numesc veşminte.

― Isuse, murmură Lambert, cu gura încleiată, ştergându-şi cu scârbă fluidul lipicios de pe umeri şi şolduri. Mi-e frig!

Făcu un pas în afara cufărului care o prezervase şi bâjbâi spre un compartiment alăturat. Acolo dădu peste un ştergar şi începu să-şi şteargă zeama transparentă care i se scurgea pe picioare.

― La naiba! De ce Mama nu încălzeşte înainte de a ne scoate din hibernare? bombănea, ştergându-şi picioarele. Încercă să-şi amintească unde-şi pusese hainele.

― Ştii bine de ce! (Parker era mult prea ocupat cu propriul corp unsuros şi sleit, pentru a-şi mai pierde vremea cu examinarea furişă a anatomiei navigatoarei). Asta-i politica celor din Companie, continuă el. Economie de energie, sau altfel spus, rentabilitatea Companiei. La ce bun să cheltuiască un plus de energie pentru încălzirea compartimentului congelatoarelor? Cu cât mai târziu, cu atât mai bine! Şi oricum, e frig întotdeauna când ieşi din hipersomn. Ştii la ce temperatură scăzută menţine coconul organismul nostru.

― Da, ştiu! Dar tot mi-e frig! o ţinea una şi bună Lambert.

Ea ştia foarte bine că Parker zicea adevărul şi se răzbuna că trebuia să o recunoască. Niciodată nu a avut prea multă stimă pentru inginer.

Mamă! se gândi descoperind plăcile roşii de pe antebraţ, dă puţină căldură!

Dallas se ştergea cu grijă, înlăturând ultimele resturi ale băii criogenice, încercând să nu fixeze un punct pe care ceilalţi nu-l puteau zări din locul în care se aflau. Îl remarcase înainte de a se extrage din cuvă. Locul pe care îl avea în compartimentul de hibernare era altfel dispus încât avea acest punct în faţa ochilor. Făcea parte din prerogativele comandantului.

― Munca ne va încălzi foarte repede, zise Dallas. (Într-un colţ, Lambert bombăni ceva.) Fiecare la postul său. Îmi asum responsabilitatea să vă amintesc că pentru asta sunteţi plătiţi. Aşa că lăsaţi-o mai moale cu problemele voastre.

Nimeni nu zâmbi şi nici nu se osteni să comenteze ordinul foarte hotărât. Parker aruncă o privire spre coechipierul care abia se ţinea pe picioare.

― Salut! Mai eşti cu noi, Brett?

― Păi!

― Norocul nostru! (Ripley făcuse mişto. Se întinse ceva mai estetic decât colegii ei amorţiţi). Sunt fericită să văd că marele nostru orator este la fel de vorbăreţ.

Brett se mulţumi să zâmbească. Era cam tot atât de volubil ca şi maşinile pe care le avea în primire, ceea ce nu însemna mare lucru. Echipajul obişnuia să-l tachineze mereu cu chestia asta. În aceste ocazii râdeau cu el, nu de el.

Dallas se scutura, se răsucea. Îşi punea sângele în mişcare. Auzea parcă muşchii cum scârţâiau, după atâta timp de inactivitate. Strălucirea unui indicator galben, mai elocvent decât o voce, îi monopoliza atenţia. Acest soare miniatural, acest ochi de ciclop, era modalitatea graţioasă a Mamei de a-i anunţa că nu fuseseră treziţi pentru a asista la întoarcerea pe Pământ. Dallas se întreba care era cauza schimbării de program.

Ash se ridică, privi în jur cu ochi inexpresivi. După cât de însufleţită-i era faţa, părea să fie încă adâncit în hipersomn.

― Parcă sunt mort, zise măsurându-l pe Kane.

Ofiţerul secund, nu tocmai întors din lumea cealaltă, căsca de-i trosneau fălcile. Ash, ca profesionist călit, îşi zicea că lui Kane îi plăcea hipersomnul şi că acesta şi-ar petrece toată viaţa în cuvă, dacă i s-ar da voie.

Neluând în seamă părerea ofiţerului ştiinţific despre "exec", Parker îl privi şi-i zise zeflemitor:

― Chiar că parcă ai fi mort.

Ştia că şi el arăta la fel. Hipersomnul zbârcea şi pielea şi muşchii. Se întoarse către cufărul lui Kane. Ofiţerul executant se ridică în sfârşit în picioare.

― Ce bine că m-am întors, zise făcând cu ochiul.

― Lăsaţi poveştile, că ştim noi cât îţi trebuie să te trezeşti.

Kane păru şocat.

― Asta-i calomnie, Parker! Sunt doar ceva mai încet decât ceilalţi, şi-atâta tot.

― Da. (Inginerul nu insistă şi se răsuci spre căpitan, în continuare gânditor.) Înainte de a arunca ancora ar trebui, poate, să revenim asupra chestiunii beneficiului, nu credeţi?

Făcând dovada unui entuziasm cam şubred, Brett supralicită:

― Da.

Încălţându-şi espadrilele, Parker îşi continua bomneala.

― Brett şi cu mine credem că merităm o împărţire mai echitabilă. O primă completă pentru misiunea noastră dusă la bun sfârşit, plus salariul şi partea de beneficiu.

Ştia că personalul sălii maşinilor nu-şi pierduse spiritul ofensiv în timpul somnului. Dallas dădu din cap. Nu-şi dădeau seama că de trei minute se văitau deja.

― Veţi primi amândoi ceea ce este scris în contract. Nici mai mult, nici mai puţin. Ca toată lumea.

― Numai că fiecare primeşte mai mult decât noi, rectifică Brett.

Această propoziţie constituia un tur de forţă. Dar n-avu nici un efect asupra căpitanului. N-avea timp de nimicuri şi jocuri de cuvinte. Indicatorul galben îi reţinea întreaga atenţie şi-i stârnea curiozitatea.

― Ceilalţi merită mai mult decât voii doi la un loc. Mergeţi să vă plângeţi trezorierului Companiei dacă doriţi! Acum ieşiţi de-acolo.

― Să ne plângem la Companie, murmură Parker către Brett care ieşea din cufărul lui deşelat. Mai bine ne-am plânge direct lui Dumnezeu!

― E tot aia, grăi Brett supraveghind semnalizatorul slab de pe panoul congelatorului său.

Abia dezmeticit, despuiat, cu corpul încă ud, se pusese pe treabă. Putea merge zile întregi cu un picior rupt, dar nu putea să suporte o funcţionare proastă a aparatului său de reanimare. Dallas făcu un pas către compartimentul central al ordinatorului. Peste umăr le reaminti de existenţa motanului:

― Să se ocupe cineva de el.

Ripley scoase o formă gălbuie, fleşcăită, dintr-unul din congelatoare. Ea-i zise lui Dallas, supărată:

― Nu fiţi atât de nepăsători. Nu este o piesă de echipament. Jones este un membru al echipajului, ca fiecare dintre noi.

Alăturând gestul vorbelor ei, îmbrăţişă cu dragoste animalul.

― Mai mult decât unii, în orice caz, zise Dallas urmărindu-i din ochi pe Brett şi Parker care, îmbrăcaţi din cap până-n picioare, se duceau spre sala maşinilor. El măcar nu mă bate la cap cu văicăreala despre salarii şi prime!

Ripley o luă din loc, ţinându-şi în braţe motanul, învelit într-un prosop călduţ. Ameţit, neavând vlagă, Jones se lingea cu o demnitate suverană. Nu era prima ieşire din hipersomn. Va mai suporta câteva minute ruşinea de a fi purtat.

După terminarea toaletei, Dallas apăsă pe un buton de la baza congelatorului. Ieşi un sertar în care se găseau hainele şi câteva obiecte personale.

În timp ce se îmbrăca, Ash îşi părăsi culcuşul şi se apropie de el. Îi zise încet, încheindu-şi cămaşa:

― Mama vrea să-ţi vorbească.

Îi arătă din cap indicatorul galben care clipea constant pe consola suspendată în apropiere.

― L-am văzut de când am deschis ochii, răspunse Dallas luându-şi bluzonul. Lumină galbenă puternică. Securitate 1; nu alertă. Să nu afle nimeni. Dacă într-adevăr ceva nu merge, vor fi avertizaţi la timp.

― Orice ar fi, nu poate fi prea rău, o-ntoarse Ash, cu o lumină de speranţă în pupile. Indicatorul era galben, nu roşu.

― Deocamdată, şopti Dallas, răcind brusc optimismul "ştiinţificului". Aş fi vrut să mă trezesc în faţa unei frumoase lumini verzi, verde ca o câmpie, primăvara! (Ridică din umeri, nedorind să-şi neliniştească prea mult subordonatul). Poate-i "autobucătarul" care ne cheamă la masă. Ar fi o binecuvântare, având în vedere hrana pe care ne face s-o înghiţim.

Gluma lui nu-i era a bună. Nostromo nu era uman; altfel el nu şi-ar permite să trezească echipajul în securitate fără un motiv deosebit. O funcţionare defectuoasă a "autobucătarului" nu putea determina declanşarea acestei proceduri.

Compartimentul central al ordinatorului era oarecum diferit de celelalte încăperi locuite de la bordul lui Nostromo. Caleidoscop uluitor de lumini şi ecrane, lectori de date şi indicatoare, sala oferea priveliştea unui loc fermecat cu zeci de pomi de iarnă.

Luând loc într-un scaun capitonat, făcut parcă exact pe măsura lui, Dallas studie pupitrele cu comenzi. Ash se aşeză în faţa Băncii Creierului şi manipulă controalele cu iuţeală şi eficacitate. Dar era binecunoscută capacitatea ofiţerului ştiinţific de a-şi stăpâni domeniul. Calitate pe care Dallas şi-o dorise în mai multe rânduri.

Încă nesigur ― efectele secundare ale somnului vor mai persista câteva ore ― programă o primă serie de întrebări. Nişte modele de distorsiune se aprinseră pe ecranul de vizualizare, apoi luară formă clară a unor cuvinte; ALERTĂ FUNCŢIUNE SUPRAVEGHERE LA MATRICE: EXPUNERE ŞI ANCHETĂ 1

Nava găsi formula acceptabilă şi răspunsul Mamei se înscrise imediat: RAPORT SUPRAVEGHERE LA MATRICE.

Numaidecât, coloanele de informaţii categoriale se aliniară pentru inspecţie.

Dallas examină lista lungă, localiză secţiunea pe care o căuta şi integră următoarea cerere:

COMANDĂ ALERTA PRIORITARĂ.

FUNCŢIUNE SUPRAVEGHERE GATA PENTRU AN'CHETĂ, răspunse Mama. Băncile memoriale ale ordinatorului nu erau echipate pentru a se pierde în redundanţe. Nici Mama nu făcea excepţie de la regulă.

Această atitudine îi convenea de minune lui Dallas, care nu avea deloc chef de palavre. Înscrise scurt: CARE ESTE PROBLEMA, MAMA? şi aşteptă...





Nu se putea afirma că pasarela lui Nostromo era spaţioasă. Mai exact, producea mai puţină claustrofobie decât celelalte încăperi şi camere ale navei, nu mai mult. Cinci scaune mulate pe formele umane îşi aşteptau, ordonate, ocupanţii. Pe console se aprindeau şi se stingeau în cadenţă semnalizatoare, în timp ce nenumăratele ecrane rămâneau în continuare cuminţi, goale, tăcute. Sosirea oamenilor le va scoate din amorţire ca pe o oştire în campanie. O pasarelă de mari dimensiunii ar fi fost o inutilă frivolitate, fiindcă echipajul îşi petrecea cea mai mare parte a timpului de navigaţie interstelară în congelatoare.

O uşă blindată alunecă fără zgomot şi dispăru în perete. Kane intră în sală, urmat de Ripley, Lambert şi Ash. Fiecare se îndreptă spre postul său şi se aşeză în faţa pupitrului cu uşurinţa şi familiaritatea unor vechi prieteni care se vedeau cu drag după o lungă separare.

Un al cincilea scaun, rămas liber, aşa va rămâne până la întoarcerea lui Dallas de la tête-à-tête-ul cu Mama. Creierul Central al lui Nostromo. Această denumire era justificată şi nu atribuită în glumă. Nu-ţi baţi joc de o maşină care este răspunzătoare de existenţa ta. Din partea ei, Mama a acceptat această poreclă dacă nu cu un tremur de emoţie, măcar cu o solemnitate egală cu aceea a echipajului.

Hainele lor nu făceau caz de etichetă, la fel ca şi ocupanţii lor. Fiecare veşmânt oglindea personalilaloa proprietarului. Cămăşi şi pantaloni, după luni sau ani de naftalină, aveau nevoie de primenire, ca şi corpurile care petrecuseră atâta timp în cuvele lor hibernale. Echipajul nu-şi lua uniforma normală decât în marile ocazii.

Primele sunete produse pe pasarelă rezumară sentimentele tuturor, chiar dacă nimeni nu le putea înţelege. Când Ripley îl puse jos, Jones miaună şi-şi întinse senzual lăbuţele. Ripley se înapoie la post.

― Iată-ne.

Kane verifica propria consolă, mângâind cu ochii numeroasele automatisme, căutând contrastele şi incertitudinile, pe când Ripley şi Lambert activau controalele necesare şi manetele de pornire.

Puntea fu cuprinsă de o agitaţie febrilă: alte semnale de diferite culori umplură panourile de lectură şi ecranele, creând un adevărat foc de artificii. Ai fi zis că instrumentele îşi manifestau prin această aparentă dezordine bucuria de a-i revedea pe interlocutorii biologici şi că erau nerăbdătoare să-şi demonstreze talentul.

Numere şi simboluri tehnice se afişau pe lectorii din faţa lui Kane. Le verifică, comparându-le cu datele imprimate în memoria sa.

― Totul pare normal până acum. Dă-ne o imagine.

Degetele lui Lambert ropoteau arpegii complexe pe tastele înghesuite ale controalelor sale. Toate ecranele pasarelei, cele mai multe atârnate la semi-înălţime pentru uşurarea inspectării, se aprinseră. Navigatorul se aplecă asupra ocularului de lângă scaunul său... şi se încruntă numaidecât. Ceea ce văzu n-o surprinse. Ceea ce nu văzu o îngrijora. Factorul cel mai important, figura anticipată care ar fi trebuit să domine cadranul, nu era prezentă la întâlnire. Absenţa sa nega credibilitatea celorlalte cadrane de înregistrare.

― Unde e Pământul?

Supraveghind cu atenţie propriul ecran, Kane văzu un fond negru pătat cu stele. Poate ieşiseră din hiperspaţiu prea devreme, dar sistemul lor solar tot trebuia să apară clar în faţa lor. Or, Sol era de negăsit, ca şi planeta Pământ, după care tânjeau.

― Eşti navigator, Lambert. Trebuie să ne spui unde e!

Era un soare central, fixat tocmai în mijlocul ecranelor multiple. Dar nu era Sol. Falsă era şi culoarea, false erau şi punctele evidenţiate electronic care orbitau în juru-i. Aceste modele improprii, în mărime. În număr, în definiţie, o lăsară cu gura căscată.

― Poate că problema noastră este orientarea, zise Kane, el însuşi prea puţin convins de ipoteza sa. Ştim că navele interstelare ies din hiperspaţiu cu pupa către constelaţia Centaurului, în amplificare maximă. În acest caz, Sol ar trebui să fie în spatele nostru. Să facem un releveu precis, mai întâi.

Nu mai spuse că sistemul ce se vedea pe ecrane nu semăna nici cu Centaurul, nici cu Sol.

Camerele diseminate pe suprafaţa coşcovită a lui Nostromo oscilară tăcute în vidul cosmic, căutând prin infinit amăgirea azurie a Pământului familiar. Pe cargou, monstruos agregat de forme voluminoase şi de carcase metalice, camere secundare intrară în acţiune, multiplicând unghiurile de vedere, scotocind imensitatea. Oamenii din alte vremi s-ar fi mirat tare să afle că Nostromo remorca prin hăurile stelare o cantitate astronomică de petrol brut, închis în propria rafinărie automată.

Până la sfârşitul călătoriei, când remorcherul va intre pe orbită circumterestră, acest petrol se va transforma îr produse petrochimice. Astfel de metode erau necesare de când nişte indivizi hrăpăreţi aspiraseră şi ultima picături de petrol dîntr-un Pământ secătuit.

Fuziunea şi energia solară puneau în mişcare toate maşinile omului. Dar nu puteau înlocui petrochimia. Fuziunea nu produce mase plastice spre exemplu. Lumile moderne se lipseau mai uşor de energie decât de plastic. De aici prezenţa lui Nostromo, viabil din punct de vedere comercial în ciuda incongruităţii istorice, cargou înţesat cu maşinării şi cu un infect lichid întunecat pe care-l transforma pe-ndelete.

Singurul sistem înregistrat de camere era cel instalat în centrul diferitelor ecrane: o stea spălăcită înconjurată cu un colier de planete. În mintea lui Kane nu mai încăpea nici o îndoială, acum, şi nici în mintea lui Lambert. Nostromo programase acest sistem ca destinaţie imediată.

Totuşi... putea fi o eroare în timp şi nu în spaţiu. Sol era poate acea pulbere abia perceptibilă dincolo de această stea. Exista o modalitate infailibilă de a verifica.

― Contactaţi controlul de trafic! (Kane îşi muşca buza.) Dacă obţinem vreun semnal din partea lor, vom şti dacă suntem în cuadrantul cel bun. Dacă Sol e prin preajmă, vom recepţiona un răspuns de la una din staţiile orbitale-releu.

Fără să piardă vremea, degetele lui Lambert atinseră mai multe taste.

― Aici Nostromo, remorcher de comerţ, înmatriculare unu opt zero, doi patru şase, în drum spre Pământ cu o încărcătură de petrol brut şi rafinăria aferentă. Cheamă controlul de trafic special Antarctica. Mă recepţionaţi? Recepţie!

Numai ţârâitul sorilor din depărtări trecu prin difuzoare. Ghemuit între picioarele lui Ripley, Jones, motanul, mieună odată cu stelele,

Lambert refăcu procedura.

― Remorcher de comerţ Noslromo cheamă controlul spaţial Sol Antarctica. Avem probleme de navigaţie. Acesta este un apel prioritar; răspundeţi, vă rog.

Pentru a doua oară, pârâitul nervos al stelelor umplu puntea comandamentului. Lambert păru brusc îngrijorată. Cu glasul tăios reluă mesajul.

― Mayday! Mayday! Remorcher Nostromo cheamă control spaţial din Sol sau oricare altă navă pe recepţie. Mayday! Răspundeţi!

Acest apel nejustificat de pericol (Lambert ştia foarte bine că nu se găseau în pericol imediat) rămase fără răspuns, neobservat. Descurajată, stinse transmiţătorul, dar ca un profesionist experimentat, lăsă toate canalele de recepţie deschise în cazul în care o astronavă ar trece prin apropiere.

― Nu putem fi pe lângă sistemul nostru, pe care-l cunosc bine, mormăi Ripley. (Făcu semn cu capul în direcţia ecranului de deasupra pupitrului ei.) N-aduce deloc cu vecinătatea lui Sol, şi nici nu ştiu unde suntem!

― Continuă cercetarea, îi ordonă Kane. (Se întoarse spre Lambert şi o întrebă): Deci, unde suntem? Ai stabilit?

― Mai dă-mi un minut, nu? Nu e uşor. Am ieşit din parametri, se pare.

― Bine, mai încearcă.

― Asta şi fac.

Lucră de zor preţ de mai multe minute, punând la grea încercare calculatoarele de bord, care erau de neînlocuit. În sfârşit, o idee de mulţumire îi lumină faţa.

― Am găsit... Ne aflăm în faţa lui Zeta II Reticuli. Nici n-am atins inelul exterior locuit. Prea departe ca să prindem semnalul unei balize de navigaţie. Lăsaţi legătura cu Sol.

― Pe dracu'! Dar ce facem aici? se răsti Kane. Dacă nava e-n bună stare şi noi n-am ajuns la destinaţie, de ce ne-a scos din hibernare Mama?

Până când Lambert să propună un argument, un sunet de corn însemnând alertă-la-staţie răsună imperativ în pasarelă...





Aproape de pupa lui Nostromo se găsea o sală mare, în mare parte ocupată cu o încâlceală indescriptibilă de maşini complicate. Aici se adăpostea inima navei. Un sistem de propulsie enorm permitea lui Nostromo să devieze şi să răsucească spaţiul, să ignore timpul, pe scurt să nu-i mai pese de Einstein... şi numai incidental să furnizeze energia necesară aparatelor care întreţineau viaţa fragilului echipaj uman.

La celălalt capăt al acestei încâlceli ameţitoare, sforăitoare, uruitoare, se detaşa un compartiment cubic de sticlă, un mugure transparent aşezat pe vârful acestui enorm iceberg care era Nostromo. În interior, stăteau, pe două scaune capitonate, doi oameni. Ei aveau răspunderea menţinerii unei propulsii potrivite pentru nava cosmică; o situaţie pe care amândoi o apreciau în mod deosebit. Aveau grijă de astronavă, iar ea, în schimb, îi răsfăţa.

În general, nava îşi purta singură de grijă, fapt ce le îngăduia să se îndeletnicească cu proiecte mult mai instructive şi plăcute, cum ar fi lingerea unei beri sau schimbul de bancuri. Era rândul lui Parker să bată câmpii. Relata, a suta oară, povestea cu inginerul stagiar în camera ermetică de gravitaţie zero: o păţanie care a smuls întotdeauna lui Brett un rânjet complice, iar lui Parker, un hohot asurzitor.

― ...Şi aşa că dama în chestiune, înnebunită de grijile pe care şi le făcea, se ţinea de capul meu să-l salvăm pe băieţel. Cred că habar n-avea ce era cu el în chestia asta!

Ca de obicei, inginerul mugea şi hohotea la cea mai neînsemnată poantă.

― Tu ştii locul ăsta. continuă Parker. Pereţii, planşeul şi tavanul ― numai oglinzi. Pat, ioc! Numai o bucată de catifea, acolo, atârnată în mijlocul odăii pentru intimitate şi să nu le loveşti de oglinzi. Şi gravitaţie, zero.

Scutură din cap amintindu-şi.

― Nu era un loc pentru amatori, a, nu, nici pomeneală! urmă inginerul râzând. Îmi închipui că puştiul era pus la încercare de coechipieri. După câte mi-a spus fata în chestiune, mai târziu, când îşi făcea toaleta, treaba începuse bine. După aia începură să se răsucească şi stagiarul s-a speriat. Nu mai puteau să se oprească. Ea a-ncercat, dar în starea aia, numai împreună se puteau opri aşa cum numai împreună puteau să pornească treaba. Mai ales că oglinzile îi înşelau simţul echilibrului; mai pune şi învârtirea şi uite-l cum dă la boboci! (Parker trase o duşcă de bere.) N-ai văzut tu atâta mizerie! Pun pariu că şi acum mai şterg oglinzile alea!

― Mda, făcu Brett zâmbind pentru a-şi arăta interesul.

Nostalgic, taciturn, Parker se aşeză, cu ultimele crâmpeie de amintire în ochi. Acestea pieriră ca nişte umbre, lăsând în urma lor un reziduu voalat de trecerea timpului. Într-o doară, acţionă un comutator de pe pupitrul său de comandă. Deodată, un indicator se aprinse deasupra tastei apăsate, aruncând asupra lui Parker o lumină verde.

― Tu ce culoare ai? întrebă.

― Verde! Admise Brett după ce-a repetat pe tastura sa procedura activare-verificare.

― Şi eu! zise Parker, resemnat.

Rămase cu ochii la bulele care se aglutinau în sticla de bere. După câteva ore de la ieşirea din hipersomn, i se făcuse lehamite. Sala maşinilor torcea neostenită, îşi vedea de manevrele ei fără să-l facă să se simtă ca un nepoftit, ca un corp străin în acest mecanism pus la punct. Aici, în pântecele navei, Parker n-avea cu cine să stea de vorbă, în afară de Brett... şi cum să porneşti p dezbatere pasionantă cu un om care se exprimă monosilabic, şi pentru care o frază completă e o adevărată caznă?

― Eu tot cred că Dallas dinadins nu ne ia în seamă plângerile, mai făcu el o încercare. Poate că nu e împuternicit să obţină mai mult, dar el e căpitanul! Dacă ar vrea, ar putea trimite o cerere pe cale ierarhică, sau o vorbă bună, acolo! Ne-ar fi de-ajuior.

După vorbele acestea tari, se afundă în observarea numerelor care alergau de la dreapta spre stânga pe un ecran de citire. Linia roşie fluorescentă care traversa axa cadranului rămânea fixată cu încăpăţânare pe zero.

Parker ar fi reluat alandala văicărelile şi poveştile dacă semnalul sonor de deasupra capului său nu şi-ar fi întrerupt muzica monotonă.

― Cristoase! Ce-o mai fi! Nu poţi sta o clipă liniştit în şandramaua asta?

― Just! aprecia Brett, care-şi băga urechea în difuzor pentru a auzi cât mai bine vocea care deocamdată hârâia pentru a se drege.

Era Ripley.

― Toată lumea la raport.

― Nu e prânzul şi nici cina n-are cum să fie, zise Parker, dezorientat de acest ordin. Una din două... ori ne pregătim de descărcare, ori...

Căuta un răspuns pe faţa aproapelui.

― O să aflăm, nu riscă mai mult Brett.

Îndreptându-se cu paşi mari spre popotă, Parker privea scârbit pereţii murdari ai coridorului C.

― Tare aş vrea să ştiu de ce ăilalţi nu vin deloc pe-aici. Aici e de lucru.

― Tot de-aia câştigăm de două ori mai puţin. Timpul nostru e al lor. Aşa văd ei treaba.

― Mda. Păi, eu zic... Pute!

Tonul sentenţios al lui Parker nu era deloc ambiguu în privinţa destinaţiei. Nu se lega de duhoarea care îmbâcsea pereţii coridorului, ci...





2



Departe de a fi confortabilă, popota suporta la limită echipajul în efectiv complet. Cum eroii noştri nu prea aveau ocazia să mănânce împreună (mereu funcţional, "autobucătarul"' încuraja indirect individualismul, erodând obiceiurile), popota nu fusese proiectată pentru şapte persoane regrupate. Această nefericită concepţie făcea ca, în caz de forţă majoră, să se trezească strânşi ca sardelele, dând din coate, împingându-se unul pe altul, fiecare încercând să nu-l calce pe vecin pe bătături.

Parker şi Brett nu erau mulţumiţi şi nu-şi ascundeau năduful. Se consolau cu gândul că această convocare nu avea nimic de-a face cu compartimentul maşinilor de care se ocupau ei, iar că singurul subiect care va fi pus în discuţie acum era responsabilitatea altor persoane. Ripley îi pusese deja la curent cu absenţa deconcertantă a destinaţiei prevăzute.

Parker îşi zise că mai bine reintrau cu toţii în hipersomn ― operaţiune neplăcută ― şi trase o înjurătură scrâşnită. Era pornit împotriva oricărui lucru care ducea la întârzierea plăţii.

― Ştim că nu suntem în preajma lui Sol, căpitane, zise Kane, vorbind în numele tuturor. (Ceilalţi cinci, cu ochii fixaţi pe Dallas, aşteptau de la el să-i lămurească.) Suntem încă departe de casă şi cu toate astea nava ne-a scos din hibernare. E vremea elucidării cauzei acestei devieri.

― E vremea s-o aflaţi. (Dallas aprobă de-ndată.) Aşa cum bine ştiţi... începu el doct, Mama este programată pentru întreruperea călătoriei şi trezirea noastră dacă apar anumite condiţii specifice. (Făcu o pauză, grijuliu, o pauză cu efect oratoric, apoi o trânti:) Au apărut.

― Trebuie să fie ceva serios, zise Lambert urmărindu-l cu coada ochiului pe Jones motanul care se juca cu axiometrul clipitor. V-aţi dat seama; a extrage tot echipajul din hipersomn nu se face cu una cu două. E riscant.

― Cui i-o spui, mormăi Parker.

Numai Brett, aşezat alături, captă remarca maliţioasă.

― Veţi fi fericiţi să aflaţi, continuă Dallas, că alerta nu se referă la Nostromo. Mama a confirmat că avem un profil perfect.

Un "amin" murmurat se auzi în camera strâmtă.

― Alerta este în altă parte... şi mai exact în această galaxie necunoscută în care am pătruns, spuse mai departe căpitanul. Ar trebui să intrăm, dintr-o clipă în alta, în contact cu planeta pe care o avem în faţă. (Îl privi pe Ash care înclină capul aprobator). Am înregistrat un apel dintr-o sursă situată acolo. Destul de ciudat, şi se pare că Mama a avut nevoie de ceva timp pentru a decodifica acest puzzle, dar nu încape nici o îndoială că vorba de un semnal de naufragiu.

― Ce? Povestea asta e de neînţeles, zise Lambert, descumpănită. Dintre toate transmisiunile standard, apelurile de urgenţă sunt cele mai directe şi cele mai puţin complexe. De ce i-a fost greu Mamei să-l descifreze?

― Mama consideră că este vurba de cu totui altceva. În nici un caz de un apel "standard''. Avem de a face cu un semnal al unei balize acustice care emite la interval de douăsprezece secunde, interval care, chiar dacă scurt, nu este neobişnuit. Cu toate astea, ea nu crede că este de origine umană.

Asistenţa resimţi şocul acestei declaraţii. După trecerea primului val de excitaţie, Dallas reluă:

― Mama nu este deloc tranşantă în aceste deducţii. Acest lucru îmi dă bătaie de cap. N-am mai văzut un ordinator care să şovăie, să pară încurcat. Ignoranţă, de acord, dar confuzie! O fi un început.

― Important e că a identificat un semnal de naufragiu, motiv suficient pentru întreruperea hipersomnului, zise Kane.

― Şi ce-i cu asta? se băgă Brett, cu o sublimă nevinovăţie.

Kane replică, oarecum iritat.

― Hai, măi băiete! Asta-i manualul. Avem datoria, conform directivelor Companiei, secţiune B 2, să acordăm asistenţă şi ajutor în astfel de împrejurări. Fie că-i apel uman ori ba.

Parker bătu din picior, contrariat.

― Cristoase! Nu-mi place s-o zic, dar noi suntem un remorcher de comerţ care transportă o încărcătură enormă, greu de manevrat. Şi nu o patrulă de salvare. Serviciul ăsta nu figurează în contractul nostru! (Privirea i se aprinse o clipă când formulă o ipoteză îmbietoare:) Desigur, dacă se lasă cu ceva gologani...

― Ar fi mai bine să recitiţi contractul, zise Ash.

Şi pentru a nu mai persista nici o îndoială, recită cu glas clar, ca al calculatorului central, de care era atât de mândru: "Oricare transmisie emisă sistematic, indicând o posibilă origine inteligentă, trebuie să facă obiectul unei investigaţii."

― Nesupunerea duce la confiscarea întregului salariu şi a primelor. Contractul nu pomeneşte nimic despre vreo recompensă grasă în cazul ajutorării unei persoane în pericol.

Parker mai bătu odată din picior, dar tăcu. Nici el şi nici Brett nu se considerau făcuţi pentru acte de eroism. Orice lucru care forţa o navă cosmică să se aventureze într-o lume străină putea să-i trateze pe ei, de pe Nostromo, cu aceeaşi inconştienţă. Nu că ar fi avut vreo dovadă că acest naufragiat ar fi fost forţat să asolizeze, dar, fiind în felul lui într-un univers neiertător. Parker înclina spre pesimism.

Brett, mai prozaic, judeca în termeni de sa Iar întârziat.

― Vom merge acolo. Este singurul lucru pe care-l putem face, zise Dallas privindu-i pe rând pe Parker şi pe fidelul său secund care-l exasperau...

Nu era mai bucuros decât ei să îndeplinească această misiune, iar în calitate de comandant, era nerăbdător să ajungă cât mai repede la bază şi să procedeze la descărcare. Dar câteodată anumiţi membri ai echipajului, simţind frâiele în jurul gâtului, frizau nesubordonarea,

― Bine, zise Brett, puţin sarcastic.

― Bine, ce?

"Tehul" nu era nechibzuit. Nu putea să se înşele în ceea ce priveşte expresia şi tonul superiorului său. Era momentul să depună armele.

― Bine... vom merge... (Fiindcă Dallas nu-l slăbise din priviri, adăugă zâmbind:) domnule.

Căpitanul se întoarse către Parker încruntat, dar băţosul se îmblânzise.

― Putem ateriza? îl întrebă Dallas pe Ash.

― Cineva a făcut-o!

― Asta vreau să spun, reluă cu tărie. "Aterizarea" este un termen generos. Implică o secvenţă de procese duse la bun sfârşit, rezultând într-un contact sigur şi moderat al unei nave cu o suprafaţă dură. Suntem confruntaţi cu un apel de ajutor. Asta presupune evenimente care nu au nimic generos. Să mergem şi să vedem cum este de fapt... dar cu prudenţă, păstrând de partea noastră toate şansele.

Se deplasară cu toţii spre o masă cartografică luminoasă.

Dallas, Kane. Ripley şi Ash făcură cerc în jurul hărţii misterioase, în timp ce Lambert se aşeza la pupitrul ei de navigaţie.

― E aici, zise Dallas, arătând cu degetul un punct minuscul. (Privi în jur feţele încordate.) Acum ciuliţi bine urechile.

Îşi reocupară locurile. Dallas îi făcu un semn din cap lui Lambert ale cărei degete aşteptau deasupra unei taste speciale.

― O.K. Dă-i drumul la bandă. Atenţie la volum.

Navigatorul apăsă comutatorul. Sala se umplu de un şuierat ascuţit. Vorbeau stelele.

Deodată un sunet terifiant explodă prin pasarelă. Kane se cocârjă şi Ripley păli în mod ruşinos. Urletul oribil ţinu douăsprezece secunde, apoi energia statică îl acoperi.

― Dumnezeule, zise Kane, tremurând tot.

Lambert deconectă difuzoarele. Pe punte se resimţi puţină căldură omenească.

― Ce-ar putea fi? întrebă Ripley cu voce pierdută. (Avea privirea celei care a găsit un şobolan mort în farfuria cu micul dejun.) N-am mai auzit un asemenea semnal de naufragiu.

― Şi totuşi aşa crede Mama, răspunse Dallas. Să-i zicem "Străinul" e prea puţin.

― Poate că e o voce.

Lambert îşi muşcă limba pentru debitarea acestei enormităţi. Implicaţiile acestei ipoteze erau dintre cele mai neplăcute. Coborându-şi ochii pe consolă, încearcă să se facă mică.

― Vom afla în curând. L-ai localizat pe ecran?

― Am determinat secţiunea planetei, zise Lambert, fericită că aveau din nou de-a face cu calcule matematice, fără să mai perturbe atmosfera cu reflecţiile ei. Suntem destul de aproape.

― Altfel nu ne-ar fi smuls Mama din hipersomn. murmură Ripley.

― Se prezintă în ascensiune şase minute, douăzeci secunde; declinaţie minus treizeci şi nouă grade, două secunde.

― Arată-mi toţi parametrii ăştia pe un ecran.

Navigatorul împunse mai multe butoane. Unul dintre ecranele video ale pasarelei se lumină; imaginea tremură o secundă, apoi un punct strălucitor le apăru în faţa ochilor.

― Albedo mare ― poţi mări definiţia obiectivului?

― Nu. De la distanţa asta trebuie s-o priviţi.

Zoomul camerei video plonjă pe acest punct de lumină, scoţând în evidenţă o formă banală, uşor turtită la poli, atârnată în vid.

― Mişto fund, zise Dallas fără răutate. Eşti sigură că ăsta-i obiectivul nostru? Sunt miliarde de stele în galaxia asta!

― Acesta este. Un simplu asteroid, de fapt. O mie două sute de kilometri, nu mai mult.

― Vreo rotaţie?

― Da. Cam două ore, reproducând figurile iniţiale. Vă spun mai multe peste zece minute.

― Este destul deocamdată. Care-i gravitaţia?

Lambert studie nişte înregistrări.

― Punct opt şase. Trebuie să fie o materie deosebit de densă.

― Să nu suflaţi o vorbă lui Parker şi Brett, zise Ripley. O să creadă că e vreun metal greu şi o să meargă să prospecteze pe undeva până să descoperim identitatea necunoscutului.

Ash făcu o observaţie mai pragmatică:

― Se poate merge pe sol.

Şi cu asta, fiecare se instală pentru efectuarea procedurii de intrare pe orbită...





Nostromo înaintă până foarte aproape de globul minuscul, trăgând după el enorma încărcătură de rezervoare şi uzine de rafinare.

― Apogeu orbital aproape. Atenţie! Numărătoarea inversă. Douăzeci de secunde. Nouăsprezece, optsprezece...

Lambert continuă desfăşurarea numărătorii. În timp ce în jurul ei colegii ei îşi vedeau de lucru la instrumentele lor.

― Revoluţie nouăzeci şi două de grade deviere tribord, anunţă Kane, complet absorbit de activitatea pe care o desfăşura.

Remorcherul şi rafinăria, amândouă solid conectate, operară o rotaţie, executând în imensitatea spaţiului o piruetă majestuoasă. Un fulger gigantic lumină scurt noaptea siderală la pupa remorcherului, atunci când motoarele secundare porniră.

― Orbita ecuatorială integrată, declară Ash.

Sub ei mica planetă îşi urma drumul solidar fără grabă, nebănuindu-i pe intruşi.

― Daţi-mi citirea presiunii EC.

Ash examină cadrele şi răspunse fără se se uite la Dallas:

― Trei puncte patru cinci în separaţie em pătrat... aproape cinci psia, domnule.

― Strigă dacă se schimbă.

― Te temi că intrarea prea mare va modifica influenţa C.M.G.S, când vom fi ocupaţi cu altceva?

― Mda.

― Influenţa C.M.G.S. este împiedicată prin DAS/DCS. Vom realiza amplificarea cu TACS şi supravegherea prin intermediul ATMDC şi calculatorul de interfaţă. Te-ai liniştit?

― Mult.

Ash e un tip ciudat, se gândi Dallas. Genul amicului distant, dar foarte competent. Nu era niciodată surprins nepregătit. Dallas se simţea în siguranţă alături de ofiţerul ştiinţific care-l susţinea şi-i controla eficient fiecare hotărâre.

― Gata pentru detaşarea platformei! (Apăsă pe comutatorul intercomului şi ordonă:) Compartiment maşini, pregătiţi detaşarea!

― Alinierea babord şi tribord verde, raportă Parker, fără nici o urmă de sarcasm.

― Verde şi disjuncţia ombilicului spinal, adăugă Brett.

― Trecerea cercului de iluminare, îi informă Lambert. Pătrundem în faţa întunecată a planetei.

Pe astronavă, o linie dreaptă tăie un strat fin de nori, lăsând de-o parte o zonă strălucitoare, iar de cealaltă, una întunecată ca un cavou.

― Urcă. Urcă. Fiţi gata. (Lambert răsturnă mai multe serii de manete.) Fiţi gata. Cinsprezece secunde... zece.... cinci... patru. Trei, doi, Unu. Blocaţi.

― Detaşaţi, ordonă cu hotărâre Dallas.

Scurte răbufinri de gaz scăpară între Nostromo şi masa greoaie a platformei de rafinărie. Cele două straturi artificiale, una minusculă şi locuită, cealaltă gigantică şi pustie, lunecară încet, deschizând între ele o prăpastie ameţitoare. Dallas urmărea foarte atent delicata operaţie de separare pe ecranul nr. 2.

― Ombilic clar, anunţă Ripley.

― Precesiune corectată, spuse Kane lăsându-se pe speteaza scaunului pentru a se destinde câteva secunde. Totul e clar şi exact! Separarea reuşită. Fără probleme.

― Verificare operată la mine, adăugă Lambert.

― Şi la mine, zise Ripley, liniştită de reuşita manevrei.

Dallas îl privi peste umăr pe navigator.

― Eşti sigură că am lăsat încărăcătura pe orbită fixă? N-aş vrea ca masa asta de două trilioane de tone să se prăbuşească şi să ardă cât om face noi acolo jos cercetările. Atmosfera nu e destul de densă pentru a face o "umbrelă" demnă de încredre.

Lambert verifică un cadran.

― Nici un pericol. Uzina va rămâne aici şi un an. domnule.

― Bine. "Păpica" e-n siguranţă, aşa că şi capetele noastre. Să coborâm pe planetă acum. Pregătiţi-vă pentru zborul atmosferic.

Cinci fiinţe umane se animară, fiecare îndeplinindu-şi funcţia ce i se hotărâse. Motanul Jones se aşeză pe marginea unei console, interesat de norii care umpleau ecranul.

― Coborâre, preveni Lambert, concentrată asupra unui indicator. Cincizeci de mii metri. Mai jos. Mai jos. Patruzeci şi nouă de mii. Intrăm în atmosferă.

La pupitrul său de comandă, Dallas încerca să evalueze repede şi să memoreze zecile de figuri schimbătoare care defilau pe măsură ce astronava se apropria de suprafaţa globului. Călătoria astronautică înseamnă omagierea cum se cuvine a instrumentelor şi a o lăsa pe Mama să se ocupe de această dificilă treabă. Dar în privinţa zborului în atmosferă, era cu totul alta povestea. De data asta pilotul muncea mai mult decât maşina.

Nori bulbucaţi, bruni şi cenuşii, înhăţară astronava.

― Fiţi atenţi la mizeria asta. Dedesubt cred e nasol.

La fel ca Dallas, Ripley cugeta. Undeva în acest infern de culori întunecate, sub ei, o altă navă urla. la intervale regulate, un apel disperat, uman, înfricoşător.

Toată această galaxie lipsea din hărţile lor astronautice , aşa că mai întâi trebuia să fie prelevate eşantioane de atmosferă şi de scoarţă, să le studieze proprietăţile şi să vadă în ce măsură aceste elemente au provocat catastrofa. Totuşi, pentru Dalas, era pur şi simplu "nasol". Ripley se întreba deseori de ce un om aşa de competent pilota o droagă ca Nostromo.

Ar fi fost surprinsă dacă ar fi aflat că era îndrăgostit de nava lui.

― Coborâre verticală programată şi calculată. Uşoară corecţie de parcurs, îi informă Lambert. Localizare deplină pe traiectorie, acum. Blocaţi direcţia, mergem drept înainte.

― Verificaţi. Cum ne menţinem pe obiectiv cu propulsia secundară?

― Merge, deocamdată, domnule. Mai mult nu pot să spun, până nu traversăm stratul de nori. Dacă om putea să-l traversăm.

― Om vedea. (Se încruntă cu ochii pe un cititor de date şi împunse un buton. Cifrele tremurară, defilară, apoi se opriră, având ca efect schimbarea expresiei feţei, care se lumină.) Ce ziceţi, credeţi că o să pierdem obiectivul, întrebă.

― O să-l pierdem.

Remorcherul se aruncă, în invizibil, în negura opacă. Lambert nu putea vedea cu proprii ochi ce era în interior, dar instrumentele ei înregistrau, analizau, verificau, vedeau. Nava se legănă, o dată, de două ori, de trei ori, apoi alunecă uşor în vata deasă de nori. Pătrunderea domoală în atmosferă revenea lui Lambert, foarte abilă în găsirea parametrilor adecvaţi, şi lui Dallas, pentru pilotaj.

Nu ţinu mult. Nava începu a fi zguduită de vârtejuri, atmosferice.

― Turbulenţă, constată Ripley care înfrunta această dezlănţuire a elementelor, lucrând la pupitrul ei.

― Aprindeţi farurile de navigaţie şi de asolizare. (Dallas se străduia să străpungă înspăimântătorul maelstrom care întuneca ecranul.) Poate că vom decela ceva.

― Fără instrumente nu se poate face nimic în mocirla asta, zise Ash.

― Şi nici în cazurile extreme. Oricum, mie-mi place ce văd.

Proiectoarele puternice luminau suprafaţa inferioară a lui Nostromo. Valurile de nori erau atât de dense încât abia puteau fi pătrunse. Împiedicându-l pe Dallas să obţină viziunea degajată pe care şi-o dorea atât de mult. Fluxul luminos ricoşa pe masa întunecată şi se-ntoarcea biciuind ecranele, luminând pasarela a giorno. Ambianţa se amelioră, Lambert având impresia că nu mai naviga ca prin cerneală.

Parker şi Brett nu vedeau nimic din ceea ce se întâmpla afară, fiind închişi în compartimentul maşinilor, dar simţeau efectele bătăliei în curs. Sala maşinilor suportă o smucitură, devie, apoi urmă un nou şoc.

Parker emise o înjurătură printre dinţi.

― Ce-a fost? Ai auzit?

― Mda, zise Brett cu nervozitate, consultând un cadran. Presiunea a scăzut în intrarea nr. 3. Se pare că am pierdut un scut. (Îndesă câteva butoane.) Hei! 3-ul nu mai merge. Intră praf în admisie.

― Blochează admisiunea. blocheaz-o!

― Ce crezi că fac?

― Bravo! Am limitat avaria.

― Nici o problemă... sper. (Brett reglă o valvă.) Deconectez 3-ul şi ventilez materia pe unde s-a infiltrat.

― Dar tot avem o avarie. (Lui Parker nu-i plăcea deloc să se gândească la ce-ar putea face acele materii abrazive în calea de admisiune). Dar pe unde zburăm? strigă furios. Prin nori sau printr-o ploaie de bolovani? Dacă nu ne prăbuşim, pariez doi dolari pe cireaşa fetiţei tale că se va aprinde circuitul în chestiune.

Ignorând blestemele debitate în maşinărie, cei cinci membii ai echipajului de la pasarelă trudeau să pună remorcherul pe suprafaţa planetei, şi cât mai aproape de sursa înregistrată.

― Ne apropiem de punctul de origine, zise Lambert, studiind parametrii ei. Terminal la douăzeci şi cinci de kilometri. Douăzeci. Zece, cinci...

― Încetinire şi pilotare.

Dal-las se concentra asupra pilotajului manual.

― Traiectorie corectă trei grade, patru minute dreapta! (porni corecţiile). Acum. Cinci kilometri de la centrul perimetrului de cercetare şi punct fix.

― Ţine cât mai strâns, acuma.

Ascultând somaţia lui Lambert, Dallas se conformă.

― Trei kilometri. Doi..., numără Lambert, cu o oarecare încordare.

Dallas nu-şi dădea seama dacă era din cauza progresiei lor periculoase sau a apropierii punctului de impact.

― Bună treabă, Lambert, o complimentă Ripley, cum e terenul? Găseşte un loc convenabil.

― Asta şi fac, domnule.

Aplecată pe instrumentele ei, verifica diferite referinţe. Pe măsură ce datele se aliniau pe ecran, faţa ei exprima o iritare crescândă. Pe când se străduia să obţină o vizualizare electronică a solului care-i scăpă ca prin farmec, Dallas, în continuare la comenzile manuale, păstra obiectivul în centrul tra