1986



Scrisori din Arcadia

Hermeneuţii

Cele zece triburi pierdute

Prea multă minte strică

Interviul

Cu sânge rece

Criza de imaginaţie

De ce e cerul albastru?

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

Alternativa





SCRISORI DIN ARCADIA





Cluis, 20 martie, 3016



Scumpul meu Rostand,



Vei fi, nu mă îndoiesc, surprins că utilizez această cale neobişnuită ca să comunic cu tine. Oare de când n-ai mai primit o scrisoare? Eu îmi amintesc doar de una, cu mulţi ani în urmă, când eram elev. Mă îndrăgostisem, atunci, de o fată pistruiată, cu păr roşu aprins şi foarte timidă. Am vrut odată să o sărut, la despărţire, după ce o condusesem acasă, dar ea s-a smuls din braţele mele şi a fugit. A ales apoi mijlocul acesta pentru a-şi explica purtarea. Zicea că e cu totul altceva să scrii, decât să vorbeşti, chiar şi la telefon. Pornind astăzi să-ţi împărtăşesc ce mi se întâmplă, înclin să-i dau dreptate.

Dar ce prostii spun. Scrisoarea aceasta n-o să-ţi parvină de fapt niciodată, e din păcate, un adevăr limpede pentru oricine. A trecut un mileniu de când ne-am luat rămas bun, eu acceptând să fiu primul om care se lasă congelat. Din tine, vechiul meu prieten, n-a mai rămas probabil nici o urmă acum, până şi cenuşa ţi s-o fi risipit.

Mă adresez în realitate neantului. S-a dus şi speranţa mea că viitorul ne va permite să călătorim fără dificultate în timp (ea mi-a dat curajul să vă părăsesc). Dar, vai, în prezent se dovedeşte mai puţin îndreptăţită decât era atunci când am intrat în alveola care urma să devină locuinţa mea frigorifică pentru o mie de ani.

V-aţi întrebat, desigur, cum mi-a trecut prin cap să fac una ca asta? Trebuie să vă fi spus că natura m-a înzestrat cu o inimă de gheaţă şi deci eram omul cel mai potrivit pentru o asemenea experienţă.

Nu mi-a fost însă deloc uşor, te rog să crezi. Pot să-ţi declar acum, (iată-mă şi sentimental): lipsa ta, bătrâne, o resimt deosebit de dureros. Va fi un fleac, îmi ziceam, în ceasurile mele cele mai grele. O simplă chestiune de apăsat şi sucit nişte butoane, ca să revin printre voi şi atunci, o, atunci, câte nu aveam să vă istorisesc!

Încerc să o fac prin scrisorile de faţă, închipuindu-mi că le şi primeşti, deşi, după cum se prezintă lucrurile în jurul meu, aceasta pare să fie cu neputinţă. Alungă-ţi însă din minte orice îngrijorare privitoare la mine. Nu mă paşte nici o primejdie. Dimpotrivă, îmi merge excelent, sunt bien merci, instalat confortabil la un birou régence din lemn de acajou, cu intarsii şi ornamente metalice aurite, dispuse delicat împrejurul plăcii superioare, sertarelor laterale bombate şi picioarelor graţios arcuite ale mobilei. Fotoliul pe care-l ocup are şi el forme fin curbate. Îmbrăcămintea lui din atlaz de culori stinse, roz veşted, auriu şi alb, înfăţişând coşuri mari cu fructe, împodobeşte ambele feţe ale spătarului şi scaunul. Încă două fotolii identice stau întoarse către cămin.

Trebuie să-ţi mărturisesc că am luat loc la birou, nu fără o anumită sfială. Atâta eleganţă desuetă mă cam intimidează şi-mi dă impresia că aş locui într-un muzeu. De altfel, întreg interiorul odăii în care-ţi scriu vine să întărească această senzaţie stranie: şemineul din marmură albă, străjuit de cariatide, cu bustul nu ştiu cui aşezat între două sfeşnice înalte, sprijinite pe creştetele unor sfincşi, oglinda lungă, fumurie, îndărătul monştrilor fabuloşi, decoraţiile panourilor care acoperă pereţii. Parcă aş fi rămas într-o sală la Chantilly, după ce a trecut ora de vizită şi paznicii au închis palatul. Consola din stânga mea, cu marchetărie în lemn aurit, doar acolo şi-ar avea locul. Ca şi candelabrul a cărui feronerie savantă înconjoară o nimfă surâzătoare în mijlocul celor opt lumini. Draperiile sunt exact în tonul îmbrăcăminţii fotoliilor şi fondului tapiseriei roz pal. N-o să-ţi vină să crezi, dar în spatele biroului, deasupra capului meu, se află o gravură cu o scenă galantă, ieşită ai spune din atelierul unui Baudoin sau Saint-Aubin. Şi mai există în colţul drept o pendulă, care ar face senzaţie la o licitaţie. Are o siluetă zveltă, evazată, aplicaţii de fildeş sculptate pe lemnul negru şi trei amoraşi care se hârjonesc în nori baroci împrejurul cadranului. Arătătoarele acestuia indică în clipa de faţă ora zece şi cinci minute.

Nu ţi-am spus însă tot adevărul: ceea ce m-a împins să iau loc la birou şi să scriu a fost mai ales atracţia pe care au exercitat-o asupra mea pana şi călimara. Amândouă sunt superbe, nu încetez să le privesc fascinat, de câteva zile. Călimara, dintr-un porţelan alb ca zăpada, prin liniile foarte fine ale desenului care o acoperă, creează iluzia că asupra ei s-ar fi aşternut o pânză delicată de păianjen. Imitaţia e atât de reuşită încât te simţi îndemnat să iei o cârpă şi să corijezi această neglijenţă în curăţenia încăperii. Abia atunci constaţi păcăleala.

...Şi lângă călimară, sprijinită într-un suport, o magnifică pană de păun, ascuţită impecabil.

Mi-a venit gustul să o apuc uşor şi să o moi în cerneală, ca să văd cum scrie. M-am aşezat, prin urmare, la birou şi am luat o hârtie din mapa deschisă, care parcă aştepta gestul meu. Dar ce se poate scrie cu pana, pe o filă satinată, purtând şi o vignetă delicată în marginea stângă, sus, decât o scrisoare? Atunci mi-a trecut prin gând să concep într-adevăr una şi întrebându-mă cui să o adresez, n-am găsit că ar exista altcineva mai indicat ca tine. E încă o dovadă de ce loc ocupi în sufletul meu.

A trecut de zece şi un sfert şi la unsprezece, amfitrionul meu, domnul Perronnet, mi-a propus să facem împreună o plimbare prin grădină. Nu vreau să închei înainte de a-ţi destăinui nişte observaţii care mă intrigă.

Totul în juru-mi, din câte ai băgat de seamă mai mult ca sigur până acum, pare să aparţină secolului XVIII. Am şi alte motive, pe care ţi le voi împărtăşi, ca să cred aceasta. S-ar zice că în o mie de ani lumea a involuat. A avut loc vreo catastrofă care să o fi dat îndărăt? Când plecasem dintre voi, nu era deloc exclusă. Dar după cum am aflat, iscodindu-1 pe domnul Perronnet, v-aţi descurcat destul de bine şi aţi evitat războiul acela nimicitor, a cărui dezlănţuire părea inevitabilă. Nici ulterior nu a intervenit vreun cataclism nuclear sau de altă natură, deduc din spusele amabilului meu interlocutor şi înclin să-i dau crezare, pentru că altfel era aproape exclus să rămân şi cu întreg, fie chiar într-o prismă de parafină îngheţată.

Atunci cum a ajuns lumea să scrie iar cu pană şi să locuiască la fel ca pe timpul lui Montesquieu?

Nu sunt specialist, dar nici ignorant în materie de mobilă veche; citeam cărţi de istoria artei şi eram abonat la Lippincott's Magazine. Lucrurile printre care mă mişc reproduc parcă toate stilul Louis XV şi XVI. Şi totuşi, câteva amănunte împrumută decorului o notă bizară.

Gravura de care ţi-am pomenit, dacă o privesc mai bine, nu are o senzualitate libertină, ci o alta rece, vag morbidă, potrivită mai degrabă unui Beardsley sau Charles Rickets.

Şi pana de păun din mâna mea trădează ceva prea ostentativ somptuos, ca să-şi găsească loc în veacul „bunului gust şi bunului plac", cum i s-a spus secolului XVIII. Împreună cu călimara par să fie piese dintr-o expoziţie Modern Style.

Nu mi-a scăpat nici că luminările candelabrului sunt false, au flăcări de cristal în vârful lor, făcute să sclipească orbitor prin nişte fire metalice incandescente sau un gaz, presupun. O tehnologie mult mai evoluată se lasă ghicită în aceste amănunte şi stârneşte senzaţia fie ciudăţenie, dar nu distonează supărător niciodată, fiind peste tot integrată ansamblului, fără vreo stridenţă.

Pendula bate zece şi jumătate. Trebuie să mă şi schimb, să îmbrac în locul hainei de casă un costum potrivit pentru plimbare. Ca să fiu punctual, închei chiar aici.

Pe mâine, iubitul meu Rostand, al tău devotat

Agnus Becque



***



Cluis, 21 martie, 3016



Dragă Rostand.



Plimbarea, pe care am făcut-o în compania domnului Perronnet, a fost cât se poate de agreabilă, dar a sfârşit prin a mă intriga mai mult ca tot ce-ţi semnalasem că-mi părea ciudat până la ea.

Grădina amfitrionului meu e foarte mare, aproape un parc unde straturile de verdeaţă, adesea în relief, cuprind, risipite după o neglijenţă studiată, amfore pline cu flori, grilaje de lemn, semănate ici-colo, închipuie mici oaze de frunziş, protejând câte o bancă, la care te scoate traseul capricios al aleilor. Străbătându-le, desluşeşti uneori figuri de piatră ascunse prin boschete, fauni, naiade sau alte făpturi mitologice.

Am dat şi peste luminişuri cu gazon proaspăt tuns. De aici, privind albastrul foarte pur al cerului, nişte globuri plutitoare mi-au reţinut îndată atenţia. Curând, câteva la o mică înălţime îngăduiau să se distingă bine că sunt baloane, fiecare altfel colorat, roşu cu alb, verde şi auriu, portocaliu, albastru şi negru, gris-perle, argintiu şi violet, galben şi castaniu, după desene pline de fantezie. Erau multe şi circulau lin, dar destul de repede şi pe cât am putut să-mi dau seama, urmărind direcţii precise. Unuia, care a trecut foarte jos, i-am văzut chiar nacela şi într-însa, instalaţi confortabil, doi bărbaţi şi trei femei cu umbreluţe de soare. Ei spuneau ceva şi ele ascultau râzând amuzate presupun că domnii le făceau complimente. Baloanele erau prevăzute cu mici elice, care le permiteau deplasarea, rotindu-se extrem de iute, fără să scoată cel mai mic zgomot.

Am rămas stupefiat. Nu ştiu ce-mi provocase o mai mare uimire, frumuseţea tabloului sau apariţia bruscă a acestor vehicule aeriene în întreaga atmosferă XVIII-e siècle din jurul meu. M-am uitat la domnul Perronnet, privea şi el cerul fără însă nici o mirare, şi într-un târziu, parcă ghicind ce-aş fi vrut să-l întreb, s-a simţit obligat să-mi dea o vagă lămurire: „Uite şi cursa pentru Chateauroux!" a exclamat, arătând cu bastonul către un balon care avea în partea din faţă a nacelei două steguleţe.

Am reflectat în sinea mea că secolul al XVIII-lea văzuse înălţându-se primele montgolfiere. Dar între ele şi navele, care treceau elegante şi sigure pe mişcările lor deasupra capetelor noastre, era o distanţă enormă. Cu totul alte cunoştinţe fuseseră necesare pentru construirea unor astfel de vehicule perfecţionate. Ce energie le mişca atât de rapid şi silenţios elicele? Cum s-a ajuns la siguranţa aceasta a zborului, fiindcă era evident că aeronavele pe care le-am admirat ieri au devenit un mijloc curent de circulaţie acum?

Înţelegi ce mă intrigă, Rostand? Pe de-o parte, toată anticăria asta, mobile régence, statui în manieră clasică, grădini care vor să pară cât mai "naturale" folosind diverse artificii ca să-şi ascundă geometria şi, pe de altă parte, baloane rapide cu cârmă, cum nu aveam noi!

Am încercat să scot ceva de la domnul Perronnet. E un om cult, dizertează cu erudiţie şi dezinvoltură pe temele cele mai variate care intervin în conversaţiile noastre. Am luat-o de departe ca nu cumva curiozitatea mea să fie prea bătătoare la ochi. Voiam să aflu de la el unde mergeau diverse baloane şi-mi manifestam acest interes, arătându-i-le anume pe cer. Cunoştea cumva şi orele când trec principalele curse locale? La un moment dat, în treacăt, am aruncat o vorbă despre motoare. Cuvântul, mi-a făcut impresia netă că l-a deranjat pe domnul Perronnet. A încreţit cu o surprindere neplăcută faţa, ca şi cum i-aş fi rănit auzul. Şi-a revenit imediat şi, surâzând, mi-a arătat un balon alb cu meridiane subţiri albastre, întrebându-mă: „Nu ţi se pare, domnule Becque, că nişte linii verzui ar fi fost mai de efect?". Apoi a adăugat repede: „Uite ce admirabilă compoziţie fac baloanele acelea trei, care zboară foarte aproape unul de altul!"

Am înţeles că domnul Perronnet nu vrea să vorbească despre motoare. E oare ignorant în materie şi doreşte să ascundă această lipsă de informaţie? Putea să găsească o scuză, în fond, nimeni nu are obligaţia să ştie toate lucrurile. Graba cu care trecuse la o preocupare de frumuseţe trăda mai degrabă o repulsie şi am avut impresia că voia să se apere împotriva ei prin contemplaţie pură. Nu pot să uit ce grimasă a făcut când a auzit cuvântul „motor".

N-am mai insistat. Acum, după cele întâmplate, remarc câtă atenţie acordă amfitrionul meu chestiunilor de armonie şi eleganţă. Cum mi-am făcut apariţia pe peronul casei unde hotărâsem să ne întâlnim, m-a complimentat pentru rafinamentul cu care asortasem nişte pantaloni bleumarin de catifea la jiletca şi cascheta din piele maro. A apreciat şi jaboul alb bogat, găsind că împrumută o eleganţă aparte unui costum de promenadă. S-a pierdut pe urmă în consideraţii subtile cu privire la ce admite sau nu o haină de piele ca material pentru pantaloni, catifeaua da, merge, stofa însă dă un aer sărac. Tot aşa, pânza şi flanela. Mătasea iarăşi, e cu totul altceva.

În timpul plimbării s-a oprit, nu o dată plin de încântare ca să admire arabescurile pe care le desena lumina pătrunzând printre ramurile arborilor. Mi-a explicat pentru ce preferă el statuile năpădite de frunziş, marmura capătă astfel carnalitate, susţinea, adăugând că, simultan, distanţa artei autentice de iluzia naturii reiese în acest chip mai net.

De fapt, cam tot ce-a vorbit s-a învârtit în jurul frumosului, e remarca pe care sunt obligat să o fac, încercând acum să reconstitui subiectul conversaţiei noastre, toată vremea cât a ţinut promenada prin grădină.

Asta n-ar fi nimic, dar şi doamna Perronnet pare să aibă aceeaşi permanentă preocupare. E evident o femeie pentru care înfăţişarea contează enorm, de când sunt aici, n-am văzut-o niciodată în aceeaşi rochie. Dă dovadă şi de o apreciabilă fantezie în alegerea bijuteriilor pe care le poartă, cercei lungi, coliere, brăţări sau broşe complicate. Îşi schimbă des şi coafura, ba chiar culoarea părului, când alb scânteietor, când negru cărunt, când mov chiar, nu ştiu cum reuşeşte, bănuiesc câ poartă mereu altă perucă.

M-a întrebat zilele trecute dacă exerciţiile ei la pian nu-mi deranjează urechea, vrea să înveţe Concertul în re minor de Mozart, am observat desigur, şi până-i prinde toate nuanţele, îl cam maltratează un pic, prin urmare îşi cere infinite scuze.

Culmea e că şi doctorul care venea să mă vadă zilnic, cât am stat la pat, a ţinut să afle ce flori prefer şi a dispus ca toate glastrele din cameră să fie umplute cu ele. Am avut aşadar, mereu, odaia plină de zambile şi garoafe splendide.

Şi când au fost nişte vecini în vizită la domnul şi doamna Perronnet, zilele trecute, tema principală a conversaţiei a constituit-o iarăşi frumosul, bag de seamă abia acum. S-a discutat foarte aprins despre cum sună mai plăcut numele anumitor îndeletniciri: tâmplar sau ebenist, giuvaergiu ori bijutier. Crezusem atunci că oaspeţii domnului Perronnet trebuie să fie filologi, azi îmi sare în ochi adevărul: erau, şi ei, nişte esteţi.

Numai valetul (da, există şi aşa ceva), o persoană tăcută şi ceremonioasă, în livrea, nu pare atins de a-ceastă manie. Atent, lăsând impresia că-ţi ghiceşte dorinţele şi se grăbeşte să le execute pe loc, are un limbaj distins, dar precis, la obiect. Când l-am întrebat de motoarele baloanelor, n-a ocolit chestiunea şi mi-a răspuns lapidar: „Sunt nişte rândunici de patru milimetri, domnule".

N-am înţeles mare lucru, dar oricum era o încercare de lămurire exactă.

Presimt că o mulţime de nedumeriri s-au adunat în mintea ta. Cum am ajuns în casa domnului Perronnet? De ce a trebuit să stau în pat câteva săptămâni? Pentru care motiv mă feresc să-mi exprim deschis mirările şi să cer explicaţii clare acolo unde simt nevoia lor?

Am să-ţi povestesc totul cu de-amănuntul, dar nu mai e loc pentru aşa ceva în scrisoarea aceasta. Ai răbdare până la următoarea.



Te îmbrăţişez,

Agnus



***



Cluis, 23 martie, 3016



Iubite Rostand,



Îţi sunt dator nişte lămuriri ca să înţelegi situaţia bizară în oare mă aflu. Nu ştiu însă dacă te vor şi satisface. Aş fi omul cel mai bucuros să aflu şi eu ce s-a întâmplat cu mine, multe lucruri le ignor pur şi simplu, iar altele pe care mi le spune domnul Perronnet, când îl întreb, sunt greu de crezut.

Dar să plec de la fapte:

M-am trezit într-un pat larg, cu baldachin şi perne moi, imense, de puf. Eram împachetat în aşternut abia puteam face vreo mişcare, dar nici nu aveam chef aât de dureroasă se vădea orice asemenea încercare. Parcă devenisem de sticlă. Era o adevărată tortură să ţin ochii deschişi, la înţepăturile luminii şi cel mai mic zgomot îmi producea bubuituri groaznice în urechi. Sufeream de câte ori trăgeam aer în piept şi mă chinuia până şi pulsaţia sângelui prin vine.

O femeie şi un bărbat vorbeau pe şoptite lângă patul meu. Altcineva (am aflat ulterior câ era doctorul) se agita prin apropiere, având treabă cu vaseie de flori din încăpere. A desfăcut de câteva ori aşternutul, atent să nu-mi producă dureri. Eram supus unui examen medical — am înţeles —, dar, ai să râzi, de la distanţă şi cu o lornietă.

Amintirile mele din acele zile sunt foarte tulburi. Deschideam rareori ochii, ţineam capul cufundat în perne, ca să nu aud nimic şi dormeam aproape tot timpul. Simţeam doar mireasma florilor şi ea mă ajuta să suport parcă mai uşor durerile.

Doamna Perronnet îmi servea cu lingura la gură o poţiune, din când în când. Înghiţitul a fost pentru mine penibil lungă vreme, deşi ceea ce consumam era delicios. Doctorul apărea şi el în fiecare dimineaţă, repe-tând manevrele lui comice cu glastrele şi lornietă. Îmi ziceam că trebuie să fie puţin ţicnit, mai ales când, ulterior, a vrut neaparat să ştie care sunt florile mele preferate.

După ce am început să vorbesc, ori de câte ori încercam să-i explic domnului Perronnet cine sunt şi cum străbătusem zece veacuri congelat, amfitrionul meu mă oprea îndată: „Da, desigur, spunea, dar e cazul acum să te odihneşti, domnule Becque, şi să uiţi toate astea". Iar dacă insistam, mă sfătuia să stau liniştit, pentru că trebuie să evit orice agitaţie nervoasă. „E recomandarea categorică a medicului" — ridica el prevenitor degetul arătător, cu un accent de mustrare părintească în glas.

Mai târziu, când m-am dat jos din pat şi, restabilit, am fost în stare să susţin o convorbire normală, domnul Perronnet mi-a furnizat următoarea versiune a prezenţei mele în casa lui: fusesem găsit gol şi în nesimţire, la câţiva kilometri distanţă. Cum ajunsesem acolo? Probabil în urma unei grave tulburări nervoase. Îngheţasem — am dreptate — dimineaţa e încă destul de frig şi mai ales prin regiunea aceasta muntoasă când n-ai nimic pe tine. Noroc că nu zăcusem prea multă vreme aşa şi putusem primi la timp toate îngrijirile medicale necesare. Doctorul Filou e foarte priceput, iar ei n-au făcut decât să dea ascultare legilor ospitalităţii.

Ideea că i-aş deranja o găsea absurdă; dimpotrivă, le face o deosebită plăcere să fiu musafirul lor. Speră să mă aibă de oaspete şi în continuare, toată vremea cât va ţine lunga mea convalescenţă care necesită îngrijiri speciale.

Aici, domnul Perronnet s-a oprit o clipă, căutând, un pic încurcat, cuvintele cele mai nimerite. Bineînţeles, am fost pus pe picioare, clar cauza răului, nu-i aşa?, maladia iniţială, afecţiunea mea nervoasă, mai bine zis, are încă nevoie de timp până o să treacă. Dovadă că vorbesc necontenit de secolul XXI, ca şi cum aş fi trăit atunci, pun nişte întrebări ciudate, toate în legătură cu lucruri pe care ne repugnă să le numim. Aşa a spus, am reţinut întocmai: „ne repugnă să le numim".

Doctorul Filou e un excelent diagnostician. El susţine că la mijloc ar fi o formă de nevroză, o amnezie care substituie trecutului real altul imaginar. Mai ales curiozitatea pentru laturile dezgustătoare ale existenţei e simptomatică, trădează deranjamentul psihic, dacă poate să spună astfel, fără să mă lezeze în vreun fel. Ar suferi grozav să i-o iau în nume de rău. Sunt o persoană bine crescută, se vede asta, dar voi admite că a dori să afli ce sursă are lumina candelabrelor din casă şi cum facem să obţinem apă caldă la baie nu sunt subiecte de conversaţie cuviincioase. Cam tot acolo bat ca şi povestea mea cu congelarea şi alte orori asemănătoare, pe care le repetam încăpăţânat, atunci când mi-am recăpătat cunoştinţa şi eram întrebat de unde vin.

Fiindcă vorbesc întruna de secolul XXI, poate ştiu, că cineva a studiat nu foarte mult înainte asemenea tulburări mentale. Îl chema Sigmund Freud, era un medic vienez, a trăit pe la începutul veacului XX, aşa crede, şi a născocit chiar o metodă de vindecare a acestor maladii psihice, primitivă, brutală, fireşte, dar, pentru vremea respectivă...

E încântat că am auzit şi eu de psihanaliză, nu mai are nevoie să insiste, cunosc, deci, unde pot duce diferitele nevroze. Mulţi dintre cei atinşi de ele Sfârşeau pe vremea lui Freud într-un ospiciu, cu tot tratamentul. Azi, aşa ceva se întâmplă, desigur, foarte rar — s-a grăbit domnul Perronnet să-mi alunge eventualele temeri — există metode noi, infinit mai perfecţionate. Apar câteodată şi cazuri fără leac, bineînţeles...

O anume recalcitranţă a organismului, din anumite cauze misterioase şi, atunci, nu există altă soluţie, nefericitul trebuie izolat, dar doctorul Filou e un practician admirabil, să fiu fără grijă...

Cum pot crede, totuşi, ce îndrugă, domnul Perronnet? Mi-a rămas întipărit în minte fiecare amănunt al pregătirilor efectuate pentru îngheţarea mea. Curios. Însă, nimic din câte trebuie să fi presupus operaţia de reanimare, transfuzii, hrănire artificială, radiografii, teste oculare, acustice, senzoriale. Cine m-a găsit? Cum am fost scos din nişa închisă ermetic? Ce s-a întâmplat cu aparatul de semnalizare?

Aş fi avut chef să-i pun domnului Perronnet aceste întrebări, dar am înţeles că stăruinţa mi-ar putea fi fatală. Nu vreau să mă trezesc într-o casă de nebuni, amenajată, poate, tot ca în veacul prea fericit, când internaţilor care o ţineau necontenit pe a lor li se punea botniţă la gură. Am decis, aşadar, să dau, până una alta, impresia perfectei docilităţi. Mă feresc să-mi manifest mirările, nu-i contrazic pe amfitrionii mei, am adoptat chiar şi felul lor de a se îmbrăca. Descopăr că e şi plăcut să porţi o redingotă din lustrin, dantelă la manşete şi pantaloni de mătase, încheiaţi sub genunchi. Nici nu mă văd în alt costum, stând la biroul acesta şi scriind cu pana. Cât priveşte fundele pantofilor, sunt de-a dreptul amuzante; e de ajuns să le arunci o privire ca să-ţi înseninezi dispoziţia. Poţi să râzi cât vrei, dar o să-mi pun zilele astea chiar, şi o perucă albă, spre a-i înlătura domnului Perropnet orice bănuială că aş persista să mă cred un om vechi din veacul al XXI-lea.

Altfel n-am motive să fiu nemulţumit. Domnul Perronnet e extrem de drăguţ cu mine. Mi-a dat mii de asigurări că se simte fericit să mă găzduiască în casa lui. Aşa cum am fost găsit, fără nimic pe mine, era cu neputinţă să fiu identificat, dar voi reuşi eu singur aceasta, când memoria mea va începe iar să funcţioneze normal. Până atunci unde să mă duc? Nimeni nu mi-a reclamat dispariţia. „Simte-te la noi ca şi acasă, a conchis domnul Perronnet. Nu ne împovărezi câtuşi de puţin, suntem, dimpotrivă, bucuroşi să venim în întâmpinarea tuturor dorinţelor dumitale."

Am găsit într-un dulap din camera de dormit, foarte încăpător şi cu uşi mari sculptate, o întreagă garderobă. Tot felul de costume, care-mi vin ca turnate, au fost bănuiesc comandate pe măsura mea, cât zăcusem în pat, fără cunoştinţă, altfel nu se explică potrivirea lor perfectă. Comoda régence, cu marchetărie somptuoasă în foi de acant, conţine rufărie fină, jabouri şi lavaliere, butoni pentru manşete din sidef şi pietre rare, a căror montură migălos lucrată am stat ore întregi să o admir. Să vezi şi încălţămintea. Am o grămadă de pantofi. Unii sunt foarte curioşi, nici nu îndrăznesc să-i pun, din cauza tocurilor prea înalte.

La câteva zile găsesc aşezat discret pe colţul şemineului o pungă brodată, plină cu bani. N-am cheltuit până acum nimic din ei. Încercarea mea de a-i explica domnului Perronnet inutilitatea acestor stipendii a fost zadarnică. M-a oprit, făcând un gest de mare lehamite-cu mâna.

E o persoană instruită şi extrem de afabilă, trebuie sa aibă vreo cincizeci de ani, se ocupă cu numismatica, aşa mi-a spus, dar văd că se pricepe foarte bine şi în botanică, muzică, literatură şi filosofie, pe lângă istorie şi mitologie. Oricum, l-am auzit atacând competent asemenea probleme. Cred că are o simpatie reală pentru mine, altfel nu văd de ce mi-ar purtă atâta grijă.

Şi eu îl privesc cu o sinceră afecţiune, în fond îi datorez viaţa. O anume preţiozitate, pe care o pune în felul său de a vorbi şi a se mişca, mă agasează. L-aş prefera mai puţin controlat.

Să nu-ţi închipui că am renunţat la anchetele mele discrete. Tocmai de aceea m-aş fi bucurat să-l pot face pe domnul Perronnet să spună câteodată şi lucruri care nu sunt compatibile, după opinia sa, cu limbajul decent. Mi-am forjat însă o tactică. Pornesc de departe, atac subiecte înalte, mă lansez în speculaţii gratuite, estetice, cum îi plac lui şi, treptat, precaut, împing convorbirea către obiectul adevărat al interesului meu. E cam obscur, recunosc, rămâne totuşi singura cale ca să-mi continui investigaţiile fără a lăsa impresia că sunt stăpânit de o idee fixă.

Spor să-ţi pot relata în scrisoarea următoare câteva rezultate mai concrete ale acestei tactici.



Cu bine,

Agnus



***





Cluis, 27 martie. 2016



Rostand, dragul meu,



Azi am descoperii, ceva senzaţional şi mă grăbesc să-ţi împărtăşesc uimirea, perplexitatea, bănuiala, care-şi fac loc în mintea mea.

E o tortură să n-ai cu cine-ţi confrunta părerile. Ce noroc aveam dacă te supuneai şi tu congelării! Eram acum măcar doi să căutam o explicaţie bizareriei inimaginabile la care sunt martor. Iartă-mă dacă povestesc dezordonat, dar nu mi-am revenit încă de pe urma surprizei.

Începusem cu domnul Perronnet o discuţie din acelea cărora speram să le aplic tactica mea de informare indirectă, aşa cum îţi spuneam în scrisoarea precedentă. L-am găsit pe amfitrionul meu în faţa secrétaire-ului pântecos din bibliotecă notând ceva. A lăsat pana albă din mână, când am intrat, voisem să mă retrag, dar a insistat să rămân şi să-i ţin companie, fiindcă-şi terminase însemnarea. Am, folosit prilejul ca să aduc elogii scrisului cu mâna, e mijlocul ideal de fixare a cuvintelor, spuneam, întrucât realizează un contact fizic între sonuri şi semnele fiecărei litere aşternute pe hârtie. Şi pana... ce altceva ar putea urmări cu o egală graţie şi siguranţă zborul gândurilor?

Înţelegi unde voiam să ajung: domnul Perronnet şi contemporanii săi cunoşteau sau nu maşina de scris? Era o provocare ascunsă cu grijă în apologia mea, cam trasă de păr, sunt fie acord.

Domnul Perronnet mi-a dat dreptate. Desigur, o pagină scrisă de mână — a ţinut el să adauge — e şi mai frumoasă, păstrează identitatea celui care a redactat-o, nu se impersonalizează.

Aici am ciulit urechile, adică avea în vedere şi o altfel de posibilitate? Cu condiţia să scrii măcar lizibil, dacă nu caligrafic — a continuat imperturbabil domnul Perronnet. Exprimarea îngrijită presupune şi această străduinţă. Cum urmează să arate un manuscris a fost o preocupare a Evului Mediu, poate tot atâta cât fusese pentru Antichitate retorica. Caligraful se comporta ca oricare artist veritabil, când copia şi împodobea un text. „Mie mi-ar fi plăcut să exercit o astfel de meserie, dumitale nu?" — m-a întrebat surâzând domnul Perronnet.

I-am răspuns că scrisul meu, din păcate, e cam neciteţ, iar ţinutul penei prea lungă vreme în mâna, trebuie să admită, oboseşte pe oricine.

„Fireşte — mi-a replicat el — dar pentru asta avem secretarii noştri fideli. Al meu e ireproşabil. Uite ce prompt şi corect lucrează!". A ridicat capacul ca de pian al mobilei masive din lemn galben lăcuit, cu incrustaţii fine, aurite şi, aşa, în picioare cum stătea, l-am auzit adresându-se ceremonios, după obiceiul lui, cuiva invizibil: „Frate Benedictus, fii te rog bun şi notează: «Monezile asupra cărora îmi cereţi părerea sunt portugheze şi datează, probabil, din secolul XXI, deceniul întii, deşi poartă imprimat anul 1109. Emisiunea a fost creată în 2009, spre a celebra mileniul întemeierii statului lusitan. Atunci, comitatul portughez s-a proclamat independent. Chipul gravat pe monedă este al lui Henri de Bourgogne, ginerele regelui Castiliei, Alfons al VI-lea. Se distinge inscripţia: Hen Comit de Port, restul e şters. Armoariile de pe faţa cealaltă a monezilor, o spadă între două chei încrucişate deasupra turnurilor unui castel, la poarta, căruia veghează capul Meduzei, sunt ale lui şi aparţin, cred, capeţienilor. Deviza: POT MOR QU FOED, vrea să însemne prescurtat: Potius mori quam foedari (Mai bine să mori decât să-ţi pierzi onoarea), cuvinte legate de evenimentul celebrat.» Mulţumesc Frate Benedictus" — a încheiat amfitrionul meu şi a tras unul din sertarele secrétaire-ului. A scos de acolo nişte file şi mi le-a întins cu o mină satisfăcută.

Plin de uimire, am citit pe ele, imprimat în mai multe copii, ceea ce dictase Domnul Perronnet. Textul avea menţionat în stânga sus, Societatea Numismatică, Biroul expertize, şi adresa, iar la sfârşit cuprindea o formulă de politeţe sub care trebuia aşternută doar semnătura.

M-am apropiat de miraculoasa mobilă. În partea dreaptă a micului pupitru, distingeam acum o figurină din fildeş gălbui. Era bustul unui călugăr cu gluga trasă pe frunte, ţinând în mână o pană, rezemată de fila catastifului imens care stătea deschis înaintea lui. Părea o reproducere miniaturizată după o statuie din secolul XVI, îl înfăţişa cred pe acel Anonymus Notarius, aşa cum îşi imaginase sculptorul că putea arăta necunoscutul cronicar maghiar. Figurina, am înţeles, răspundea la numele de Frate Benedictus, ei îi adresase interlocutorul meu rugămintea să noteze scurtul raport numismatic, iar gălbejitul călugăr din fildeş se executase, ca un perfect secretar. „Mă ajută enorm în munca mea, l-a lăudat domnul Perronnet, şi mulţumit că-şi poate elogia colaboratorii, a întors capul către colţul celălalt al secrétaire-ului, adăugând: Dă-mi voie să-ţi recomand şi pe Gontran, lectorul meu fidel".

Acolo unde arăta, se afla o păpuşă mică de sex bărbătesc, îmbrăcată cu o bluză amplă neagră, ca a marinarilor altădată, pantaloni trei sferturi din satin violet şi ciorapi lungi albi. Băiatul, căci părea să aibă vreo treisprezece ani, purta plete blonde, tunse drept, aşa cum erau cele ale pajilor, şi şedea pe un taburet, ţinând în mâini o carte mare, deschisă. Faţa lui copilăroasă contrasta comic cu ochelarii enormi, pătraţi, împinşi către vârful nasului, într-o concentrare savantă.

Domnul Perronnet a scos un volum din bibliotecă, a căutat o pagină anume şi a depus exemplarul deschis pe pupitrul miraculosului secrétaire.

„Gontran, s-a adresat el păpuşii cu o voce afectuoasă, părintească, fă-mi te rog plăcerea şi citeşte de la fila 150 înainte".

Am auzit îndată, înmărmurit, o voce plăcută, limpede, rostind: „Treceam deunăzi pe Pont-Neuf cu un prieten. Acesta întâlni un cunoscut despre care îmi spuse că e geometru. Nimic nu părea să-l dezmintă, pentru că omul era într-o profundă reverie. Amicul meu fu obligat să-l tragă de mânecă îndelung până să-l facă să coboare la el, atât de preocupat era cu o curbă care îl chinuia de mai bine de opt zile. Îşi făcură complimente, şi îşi spuseră unul altuia câteva noutăţi literare. Discuţia asta îi purtă până în uşa unei cafenele, unde intrai cu ei.

Am băgat de seamă că toată lumea se grăbi să-l primească pe geometrul nostru şi că cei ce serveau făceau mai mult caz de el decât de doi muşchetari ce şedeau într-un colţ. Cât despre el, păru că se află într-un loc plăcut. Îşi descreţi puţin fruntea şi începu să râdă, ca şi cum n-ar fi avut nimia comun cu geometria. Totuşi, spiritul lui ordonat măsura tot ce se spunea. Semăna cu unul care, fiind într-o grădină, taie cu sabia florile, ce se ridică deasupra celorlalte. Victimă a presiunii, se simţea rănit de-o glumă, aşa cum o lumină preia vie răneşte o privire delicată. Nimic nu i se părea îndiferent, numai să fie adevărat: de aceea conversaţia lui era curioasă. Sosise în acea zi, de la ţară, cu un om care văzuse un castel superb şi grădini minunate, iar el, geometrul, nu zărise decât o clădire lungă de şaizeci de picioare, lată de treizeci şi cinci şi un crâng trapezoidal de zece pogoane. Tare ar mai fi dorit ca legile perspectivei să fi fost în aşa fel respectate, încât aleile şi potecile să pară că au peste tot aceeaşi lărgime şi acest scop, ar fi putut oferi o metodă fără greş. Părea foarte mulţumit de un cadran pe care îl descoperise acolo şi care avea o construcţie cu totul aparte, dar se înfurie când un savant ce stătea lângă mine îl întrebă, din nefericire, dacă acel cadran arăta orele babiloniene.

Un gazetar vorbi despre bombardarea castelului Fontatabie, iar geometrul ne înşiră pe dată proprietăţile liniei descrise în aer de obuze şi, încântat de a şti aceasta, nu vru să afle dacă ele îşi atinseseră sau nu

ţinta. Un om se plânse că fusese ruinat iarna trecută de o inundaţie.

— Ceea ce spuneţi îmi face multă plăcere, zise atunci geometrul. Văd că nu m-am înşelat în observaţiile pe care le-am făcut şi că a căzut cu două degete mai multă apă decât anul trecut".

„Îţi rămân îndatorat, Gontran şi-a întrerupt amfitrionul meu lectorul. Delicios! a exclamat, întorcându-se spre mine. Nu mă satur niciodată să reascult aceste scrisori persane. Sunt pline de graţie şi au mult humor".

Eu m-am grăbit să-i dau dreptate, ca să nu remarce cât eram de tulburat.

Îmi apărea în afară de orice îndoială că secrétaire-ul Louis XV al domnului Perronnet poseda o instalaţie pentru înregistrarea şi reproducerea sunetelor, extraordinară. Pornea şi se oprea la simpla comandă verbală, probabil după un cod care consta din formularea ceremonioasă rostită de amfitrionul meu, cu indicarea numelui colaboratorilor săi, fratele Benedictus şi tânărul Gontran.

Imprima pe hârtie fără nici un zgomot ceea ce înregistrase, manipula foile şi realiza simultan copiile lor. Lucru senzaţional, urmărea textul tipărit şi-l transforma automat în cuvinte pronunţate cu o dicţiune perfectă. Toate aceste operaţii presupuneau un sistem electronic receptor şi emiţător foarte evoluat, care avea şi facultatea să prefacă impulsurile sonore sau luminoase în altele mecanice şi invers.

Am revenit în bibliotecă după ce mă despărtisem de domnul Perronnet şi nu mai era acolo nimeni. Mi se oferea astfel prilejul să cercetez numeroasele sertare ale secrétaire-ului, conţineau doar stive cu hârtie de scris, albă, galbenă şi bleu pâle, plicuri, timbre poştale. Nu vedeam unde putea să se afle instalaţia, tot ce-am izbutit să descopăr a fost o cutie mică metalică, aurită ca şi restul feroneriei. Era prinsă aproape invizibil într-o cavitate a tăbliei de scris, pe faţa ei inferioară. Am scos-o de acolo, dar nu m-am priceput să o deschid, orieâtă osteneală mi-am dat. Bănuiam că ea conţine întreg mecanismul, inclusiv sursa lui de energie. Aşa era, fiindcă, fără cutia aceea mică, am verificat îndată, şi fratele Benedictus şi simpaticul Gontran rămâneau inerţi la comenzile mele, dar le executau instantaneu, cum o reaşezam în cavitatea ei.

Deplasările foilor de hârtie se produc, mei mult ca sigur, sub efectul unor câmpuri magnetice, create şi anulate prin telecomenzi, către nişte receptori minusculi, pe care nu am reuşit să-i identific, acolo unde sunt probabil dispuşi în încheieturile interne ale mobilei. Uimitoarea construcţie este posibilă, îmi dau seama, datorită miniaturizării extreme a instalaţiei, înzestrate şi cu o fantastică sursă de energie, perfect stăpânită.

Am găsit o cutie similară, ascunsă iarăşi foarte ingenios, printre ornamentele biroului din cabinetul meu. E şi ea, cum mă aşteptam, inviolabilă.

Am încercat să pun în mişcare măcar mecanismele pe care le comanda, ca să studiez mai îndeaproape funcţionarea lor. Mi-a fost însă cu neputinţă, pentru că nu ştiu cine ar fi secretarul sau lectorul şi cum îi cheamă, trebuie să aibă amândoi o întruchipare alegorică şi un cod propriu prin care să li se obţină bunăvoinţa de a-şi oferi serviciile.

Oricum, dragă Rostand, am acum convingerea că oamenii aceştia posedă o tehnică foarte avansată, dar întreţin cu ea nişte relaţii extrem de ciudate. Seara mi-a oferit o nouă confirmare a opiniei la care am ajuns.

După cină, doamna Perronnet a adus iar vorba de muzică, slăbiciunea ei. Am întrebat-o dacă-i place Mahler, urmărind tactica mea care s-a dovedit şi de astă dată profitabilă. Aveam în minte o stratagemă şi ea a reuşit, căci doamna Perronnet şi-a exprimat admiraţia pentru acest compozitor, dar şi o anume neputinţă de a-l înţelege bine. De aceea n-a cutezat vreodată să cânte ceva din el la pian. Asta am aştaptat, ca să-i spun cât de rău îmi pare, pentru că tare aş fi vrut să aud Das Lied der Erde.

Ţinta mea era să aflu — ai înţeles — ce mijloace de reproducere muzicală deţineau contemporanii domnului Perronnet. „A! — m-a liniştit îndată interlocutoarea mea , nu e nici o problemă, avem o boîte à musique. S-a ridicat, a luat de pe marmura unei comode o casetă mică şi a adus-o cu ea. "Există aici şi Mahler", m-a asigurat, mulţumită că-mi poate satisface atât de prompt dorinţa.

Caseta era o bombonieră, lucrată în lac chinezesc policrom. Pe fondul negru, desenul înfăţişa păsări, lacuri şi arbuşti subţiri. O luntre aluneca printre stufuri şi trestii, sub un soare roşu, împinsă cu o prăjină lungă de un fiu al imperiului celest.

Doamna Perronnet a aşezat caseta pe măsuţa din faţa noastră, a deschis-o (ânăuntru erau bomboane de ciocolată) şi a rotit-o uşor, ca şi cum ar fi căutat o poziţie favorabilă pentru un tranzistor. O urmăream intrigat, când brusc liedul lui Mahler a umplut cu măsurile sale savante încăperea.

Nu mă mai miram, eram pur şi simplu fascinat de fineţea şi rafinamentul instrumentului. Cine ar fi ghicit ce putea să facă? Părea doar un obiect de lux destinat să pună în pericol silueta marchizelor gurmande din veacul lui Voltaire.

Amfitrioana mea m-a îndemnat să servesc, când ultimele note ale lied-ului se stinseră. Am luat o bomboană şi bucata lui Mahler a reînceput de la capăt.

Doamna Perronnet a insistat să duc cutia în camera mea, poate doresc să ascult şi alte lucruri. „Voi goli bomboniera", am glumit eu, iarăşi ca să nu arăt prea uimit. Doamna Perronnet a respins obiecţia mea râzând: „Julien (acesta e valetul) are grijă să fie mereu plină!".

Am plecat deci cu graţioasă cutie de muzică la mine, unde mi-am pierdut câteva ore ca să o examinez pe îndelete. E un ordinator miniaturizat, dar în măsură să înlocuiască o întreagă discotecă din care nu lipseşte nimic important. Compozitorii sunt înregistraţi, la rând cu operele lor, pur şi simplu în ordine alfabetică. Totul funcţionează ca un dicţionar muzical, foarte uşor de răsfoit, rotind cutia în jurul axei ei verticale. Atunci când deschizi bomboniera, ordinatorul începe să lucreze şi mişcând capacul, poţi trece repede peste ceea ce nu te interesează, spre a-ţi alege bucata dorită. Repetarea se obţine printr-o uşoară schimbare de greutate a conţinutului cutiei, adică servind o bomboană.

Tot sucind şi învârtind amuzanta jucărie, am descoperit că şi ea conţine o piesă demontabilă, ochiul unui bâtlan alb cu moţ cenuşiu, o mică sferă metalică, probabil sursa de energie a ordinatorului. Obiectul era de o simplitate dezarmantă, o nevinovată bombonieră plină cu ciocolată delicioasă. Îl găseam însă sofisticat peste măsură, fiindcă trăda aceeaşi gratuitate care mă intrigă oriunde-mi arunc privirile aici.

La ce e nevoie ca un dictafon să fie deghizat în cronicar de curte? Sau o maşină de citit, într-o persoană care face lecturi stăpânului până îl prinde somnul? Şi nu se putea declanşa mai uşor un mecanism apăsând pe o clapă, fără să te îndopi pentru aceasta cu bomboane de ciocolată?

Am o presupunere, dar aştept să o verific, înainte de a ţi-o comunica.



Pe curând,

Agnus



***



Cluis, 4 mai, 3016



Rostand, scumpul meu,



Am fost ieri la Chateauroux, oraşul cel mai apropiat de proprietatea domnului Perronnet. El a ţinut să luăm balonul, deşi distanţa era mică, mai puţin de treizeci de kilometri, dar, zicea, să mă învăţ pentru altădată, când voi dori să voiajez singur. Există o cursă directă, la fiecare sfert de oră, chiar din Cluis. Se călătoreşte foarte comod, nacela e mult mai încăpătoare decât aveam impresia, pot sta confortabil într-însa şi cincisprezece pasageri. Are şi un compartiment inferior, protejat, unde intră lumea pe timp prost. Balonul zboară lin, cu o mare viteză; până la Chateauroux a făcut vreo zece minute.

Oraşul nu a crescut faţă de cum îl ştiam. Mi s-a părut chiar mai liniştit ca înainte, cred că din cauza circulaţiei complet tăcute.

Frecvent, trec doar velocipedişti, pe acele vehicule comice cu o roată uriaşă şi alta foarte mică. A apărut, la un moment dat, şi o ambarcaţiune. Da, nu bat câmpii, era un iaht simplu, cu pânze albe. Am mai numărat apoi câteva, galbene, verzi sau de un roşu aprins. Pe urmă, nu mi s-a mai părut ceva extraordinar când am zărit lunecând o veritabilă corabie, cu un cap de dragon monstruos la proră. Am înţeles că pluteau fiecare pe o saltea de aer şi ea le permitea să înainteze rapid şi fără zgomot.

Ca totul să pară natural, partea carosabilă a străzilor e pietruită cu un material ceramic şi albastrul său închis, bătând în vânăt, transpare prin stratul gros semitransparent. Se creează o iluzie de spumă a valurilor pe care le-ar isca mişcarea unor vase în nişte canale marine.

E, fără îndoială, o imagine mai plăcută decât a automobilelor noastre, umplând străzile, agasând pietonii şi poluând atmosfera, dar nu-ţi ascund că mi-a stârnit aceeaşi senzaţie de gratuitate bizară, ca şi secrétaire-ul Louis XV, cu dictafon, al domnului Perronnet, sau bomboniera lui fonotecă. De altfel şi pe velocipedişti îi purta o forţă propulsoare bine ascunsă, un motor minuscul, totuşi foarte puternic, pot să pun rămăşag, căci am observat că mai mult lunecau, pedalând doar, rareori, probabil atunci când simţeau nevoia să-şi dezmorţească picioarele.

Energia de care dispun oamenii aceştia trebuie să fie inepuizabilă şi să nu coste aproape nimic. Altfel e inexplicabilă risipa ei în asemenea jocuri ale imaginaţiei, nepăsătoare la orice grijă pentru aerodinamica formelor. Am tot mai mult impresia că necesitatea trece aici pe ultimul plan, în faţa gustului şi chiar a capriciului. De vreme ce locomoţia rapidă nu ridică nici o problemă serioasă, întrucât o poate asigura perfect un motor de buzunar, alegerea vehiculului la care acesta să fie adaptat foarte uşor dobândeşte o latitudine fără margini. Oricine poate voiaja iute şi comod în ce-i place şi nu e exclus ca, văzând preferinţele lumii din jurul meu pentru atmosfera secolului XVIII, să-mi răsară în faţă chiar un landou. Fapt care s-a şi produs curând. Era un landou somptuos şi razele soarelui îi jucau orbitoare pe spiţele subţiri ale roţilor, dar aşa cum bine remarca domnul Perronnet: fără cai, avea ceva nelalocul lui, extravagant, ca şi cum ne-ar fi introdus împreună cu strada şi magazinele ei într-o pânză de Magritte.

Arhitectura s-a păstrat cam aceeaşi, deşi clădirile au fost, sigur, aproape toate reconstruite. Stilul neoclasic stăpâneşte înfăţişarea faţadelor, portalurilor şi ferestrelor, chiar dacă pe alocuri am surprins unele excese de fantezie în împletiturile feroneriei balcoanelor şi sculpturilor care împodobesc frontoanele. Orice urmă de funcţionalitate a dispărut. În locul meu, Corbusier ar fi trăit un adevărat coşmar. Eu care nu agreez în mod deosebit arhitectura modernă am suportat lucrurile mai uşor.

Vitrinele magazinelor sunt însă mari şi dintr-un singur cristal, ca pe vremea noastră. Şi străzile au fost lărgite considerabil.

Am distins pe acoperişurile caselor, locuri amenajate special pentru plecarea şi sosirea baloanelor. Graţioasele aeronave se văd ancorate deasupra clădirilor, ca nişte vaste ciuperci colorate.

Foarte multe magazine vând obiecte de artă. Caracterul acesta îl au însă mai toate obiectele trebuincioase, pe care ai avea chef să le cumperi, de la o solniţă până la un pian. Grija amfitrionului meu ca orice lucru din jurul său să fie frumos nu este o blândă manie estetică, aşa cum eram înclinat să cred, ci o preocupare generală. Am văzut ceainice care închipuiau lebede, pythoni sau elefanţi din porţelan, şervete purtând veritabile gravuri imprimate pe ele, scaune de toaletă împodobite cu fastul vechilor tronuri regale. Domnul Perronnet mi-a apărut în privinţa aceasta un om auster.

Chateauroux e plin acum cu teatre şi galerii de artă. Există şi câteva biblioteci publice pe oare nu voi pierde Ocazia să le cercetez.

Cum doctorul Filou locuieşte în împrejurimile oraşului, am trecut să-i facem o vizită de curtoazie. L-am găsit în grădină, ocupându-se de flori. Ne-a arătat câteva exemplare superbe, nişte dalii al căror galben tandru îl putea invidia Vermeer, un strat cu trandafiri roz-argintii, parcă ninşi, o specie de irişi violeţi pâlpâind în bătaia luminii ca flacăra spirtului. Era foarte mândru mai ales de tuberozele lui, reuşise — ne-a explicat — să le armonizeze parfumul cu cel al garoafelor, florile preferate de majoritatea pacienţilor.

„Doctorul Filou, mi-a spus Domnul Perronnet, nepierzând nici acum ocazia să-şi arate admiraţia pentru medicul şi amicul său, e un as în terapeutică. Florile sale fac minuni".

Mi s-a aprins brusc un bec în cap. Am priceput de ce doctorul Filou a vrut să ştie care sunt florile mele preferate şi a umplut odaia cu ele. Tratamentul tulburărilor organismului se face în lumea, aceasta pe cale olfactivă, medicamentele administrate astfel au o acţiune subtilă, insinuantă şi, bineînţeles, delicată, exercitându-şi influenţa asupra bolnavilor conform cu gustul fiecăruia în materie de flori. E vorba, pot să jur, de nişte radiaţii şi efectul lor sporeşte considerabil când pacientul agrează parfumul, i se „deschide".

Doctorul Filou prepară asemenea balsamuri aliind ştiinţa lor cu o artă savantă de grădinar.

Eram acum aproape sigur că şi lornieta de care nu se desparte şi o plimba peste corpul meu, cât zăcusem la pat, trebuie sa posede şi ea nişte virtuţi miraculoase. I-am cerut să mi-o împrumute câteva minute, pentru a examina mai îndeaproape un trandafir roz-argintiu. Intuiţia mea a fost exactă. Mi-au apărut fulgerător în faţa ochilor nişte imagini colorate ale structurii petalelor şi staminelor, ca privite prin scanner. Înainte de a-i înapoia doctorului Filou lornieta, am trecut-o peste mâna mea, mi-a arătat într-o clipă secţiunea venelor, muşchilor şi oaselor. Micul binoclu, a cărui folosinţă îi dădea doctorului Filou aerul acela de preţiozitate uşor prăfuită, era chiar un scanner miniaturizat până la proporţii incredibile, cu toată aparatura băgată, fără îndoială, în montura sau mânerul instrumentului minutios cizelat şi declanşabil, evident, doar prin strângerea degetelor.

Ştiinţa şi tehnica n-au stat pe loc în tot timpul cât am zăcut congelat, pot să te asigur acum, dragă Rostand. Ascunsă după dantele, orfevrării şi lacuri pictate a făcut, crede-mă, progrese fantastice.



Agnus



***



Cluis, 18 iunie, 3016



Iubite Rostand,



Nu te-am uitat! Îţi scriu însă cu atâta întârziere fiindcă în ultimele săptămâni lectura m-a absorbit aproape complet. Nu mi-a fost greu să consult fondul Bibliotecii Municipale Chateauroux Eter, deprinzându-mă să călătoresc singur, am umblat şi prin alte părţi, oriunde era de aşteptat să găsesc o informaţie cât mai cuprinzătoare. Nici o osteneală nu mi s-a părut de prisos. Află că am petrecut multe zile chiar şi în Biblioteca Naţională din Paris.

Cărţile tipărite până prin secolul XXIV s-au fărâmiţat şi a trebuit ca ele să fie reimprimate în întregime, pe o hârtie specială nealterabilă care e folosită azi şi permite citirea cu ajutorul unui lector automat, cum are domnul Perronnet.

Am căutat întâi, îţi închipui, tratatele tehnice, dar mi-a fost imposibil să mă descurc în ele. Totul e foarte abstract, scheme, simboluri, nici o planşă care să reproducă alcătuirea internă a vreunui aparat sau mecanism. Limbajul însuşi diferă simţitor de cel folosit pe vremea noastră în asemenea lucrări. Îi lipseşte simplitatea şi limpezimea, „gradul zero al scriiturii", cum se spunea. Are întorsături de frază ciudate, formulări metaforice, aluzive şi obscure, parcă ar căuta efecte poetice, al căror rost într-un text pur informativ îmi scapă.

Nici cărţile de ştiinţă nu se prezintă altfel. Chiar şi cele de matematică mi-au devenit inaccesibile. Pe lângă stilul lor ermetic, în mai multe ape, ca al parabolelor, oamenii secolului XXXI utilizează operaţii aritmetice noi. Una, care se predă din clasele primare şi are importanţa adunării, scăderii, înmulţirii şi împărţirii, este, după câte am reuşit să pricep, armonizarea, adică aranjarea mulţimilor într-o ordine frumoasă. Intervin aici nişte factori subiectivi, e clar, dar cum se împacă ei cu matematica rămâne pentru mine cel mai profund mister.

Cărţi tehnice din vremea noastră şi din epocile imediat următoare (secolele XXII şi XXIII) nu există în nici un catalog şi o să-ţi dai seama îndată de ce.

M-am apucat să citesc tratate de istorie. Nu sunt nici ele altfel scrise, dar le găsesc mai accesibile. Te scutesc de detaliile acomodării mele cu spiritul lor. Mă mulţumesc să-ţi spun doar că lucrările de istorie reţin din trecut mai ales fapte şi evenimente care pot avea, atunci când sunt povestite, efecte artistice, culoare, dramatism, tensiune, reversuri neaşteptate. Un dictator obscur african, de pildă, e pomenit pentru că a obţinut ca diplomaţii europeni să-l poarte pe umerii lor, în litieră, şi a ameninţat cu bombardarea Londrei guvernul britanic. N-am întâlnit însă nicăieri numele lui Neil Armstrong, primul explorator al lunii. E invocat adesea un autor român care, prin secolul XX, ar fi definit istoria ca „ştiinţă inefabilă şi sinteză epică".

Atenţia cercetătorilor trecutului se îndreaptă cu precădere asupra realizărilor artistice ale omenirii. Frederic cel Mare apare doar acolo unde vine vorba de corespondenţa lui Voltaire. Mussolini e pomenit în legătură cu stilul pompier. Construirea Capelei Sixtine trezeşte mai mult interes pentru istoricii din anul 3000 decât cel de-al doilea război mondial.

Pe larg sunt tratate in special epocile de mare înflorire a arhitecturii, artelor şi literaturii. Veacul nostru e numit „neobarbar" din cauza pasiunii lui pentru ştiinţă şi tehnică.

De altfel nici n-am înfâlnit relatări prea asemănătoare alevenimentelor survenite în lume până azi. Mi-e foarte greu să le reconstitui, chiar după lungi şi istovitoare lecturi. Nu numai interpretarea lucrurilor dar însăşi materia cărţilor de istorie diferă considerabil. Chiar şi atunci când e vorba de aceeaşi epocă. Fiecare autor alege un şir de fapte, amintindu-le pe altele doar în treacăt sau omiţând complet menţionarea lor.

Comparând asemenea versiuni multiple ale imaginii trecutului, identificând punctele în care ele coincid, am izbutit să construiesc, crede-mă, nu fără destulă bătaie de cap, o schemă vagă a ceea ce numim noi desfăşurare istorică obiectivă.

Iată rezultatul (aproximativ, fireşte) al deducţiilor mele:

Cam prin deceniul patru al secolului XXIII, oamenii au reuşit să controleze perfect procesul fisiunii atomului de hidrogen, ajungând să aibă astfel la dispoziţie o energie inepuizabilă care o făcea practic aproape gratuită. Mijloacele de a o manipula s-au perfecţionat colosal şi ele, antrenând o dezvoltare furtunoasă a electronicii şi automaticii.

Orice tehnologie, pe măsură ce evoluează — ştii prea bine — cunoaşte o simplificare şi restrângere a volumului. Chiar noi, de unde înainte umpleam o cameră cu piesele unui post de radio-recepţie, reuşisem să-i introducem într-o perlă la cravată, graţie tranzistorilor. Primele ordinatoare erau nişte veritabili mastodonţi, dar încă din ultimele decenii ale secolului XX luaseră proporţii considerabil reduse SI puteau fi mânuite atât de uşor, încât până şi copiii învăţaseră să le folosească. Intraseră, ţii minte, în jocurile lor favorite.

De la un moment dat, am întâlnit consemnate, ca simple acte obişnuite, fapte pe care pentru a le putea săvârşi era nevoie să ai o adevărată uzină în buzunar. Către sfârşitul veacului XXIII, deduc de aici, au apărut motoare, maşini şi mecanisme automate minuscule, foarte sofisticate, dar cu o funcţionare cum nu se poate mai simplă. Erau rişte bile, plăcuţe sau cutii mici metalice care înfăptuiau lucruri extrem de complicate, la comenzi verbale sau gesturi naturale.

Nimeni nu le numeşte, dar e evidentă existenţa lor în nenumărate acţiuni relatate de diverşi autori. Unul menţionează că Scagrini, marele muzician italian care a trăit între anii 2134 şi 2196, îşi compunea simfoniile seriale, plimbându-se prin cartierele mărginaşe ale oraşului său natal Grosseto, poposind prin ospătarii populare şi popicării. La altul, am găsit amintită mania preşedintelui confederaţiei Statelor Sud Americane, Ramon Valdes, care colecţiona soldaţi de plumb şi-i punea să execute diverse operaţii militare, cu o valoare spectaculoasă coregrafică.

Aşa s-a născut posibilitatea ca forma obiectelor să nu mai depindă neapărat de însuşirile lor. Înţelegi, Rostand, pentru ei nu mai e