În după-amiaza aurie,

Domol plutim pe ape line —

Bat unda vâslele, ţinute

De mâini micuţe — şi, vezi bine,

Nici sârguinţa nu-i prea mare,

Nici iscusinţele depline.



O, cruzi micuţi! În ăst ceas molcom,

În astă tihnă şi visare

Pe-un ins topit, ce-abia răsuflă,

Să-l îmboldiţi la "un basm mare"!...

Dar cum să-nvingă bietu-i glas,

Unite când îs trei glăscioare?



Năvalnic, Prima dă poruncă:

Să nu mai stau, să-ncep îndată!

Cu glas mai blând, A Doua roagă:

"Năzdrăvănii, ca şi-altă dată!"

A Treia atât de bucuroasă e de-nceput,

Că nu-ntrerupe mai des ca pe minut o dată.



Dar iată că, neaşteptat, tăcere-adâncă s-a lăsat.

Supusă acum, închipuirea însoţeşte

Pe cea din vis născuta — parcă o vede aievea —

Cu stranii păsări şi jivine cum grăieşte,

Năzdrăvănii şi şotii împreună depănând,

În voie stând la sfat, prieteneşte.



Şi ori de câte ori secau

Fântânile închipuirii,

Neputincios, cel slab cerând

Să pună capăt fericirii,

Nu era chip! "Ce altă dată?! Acum, acuma!"

Voios strigau tustrele, zbirii!



Aşa s-a făurit povestea de pe-al minunilor tărâm.

Aşa, plutind pe îndelete, năzdrăvănii am tot scornit

Şi-acum, că povestirea-i gata

Şi echipajul mulţumit,

Voioşi cârmim barca spre casă —

Căci soarele e-n asfinţit.



Alis! În mâna-ţi blândă ia

Copilărescul basm şi-l pune

Lângă curatele-ţi visări, ce amintirea

Cu vrajă împleti-n cunune —

Ca pe un pat mănunchi de flori, ce-un călător,

Pe-ndepărtat meleag, stătu cândva s-adune.





Capitolul I

AIISA COBOARĂ ÎN VIZUINA IEPURAŞULUI



Începuse a se plictisi de-a binelea Alice, de când tot şedea pe mal lângă sora ei şi n-avea ce face. Încercase de vreo două ori să se uite în cartea pe care o citea soră-sa, dar n-avea nici un haz: nici poze, nici dialog! "Ce rost o fi având o carte fără poze şi fără dialog?" se întreba Alice.

Şi chibzuia în gândul ei (cât se putea chibzui pe o zi de arşiţă ca asta, care te făcea să tot picoteşti şi să ţi se împăienjeneze gândurile) dacă plăcerea de a împleti un şirag de margarete merita osteneala să se ridice şi să culeagă margaretele. Când, deodată, un Iepuraş Alb, cu ochi de mărgean, alergă chiar pe lângă ea

Pentru atâta lucru n-avea de ce să te prindă mirarea, şi Alice nu prea se miră nici când îl auzi pe Iepuraş bombănind:

— Vai, vai vai! Am să întârzii!

(Când se gândi mai târziu la întâmplarea asta, îşi dete seama că s-ar fi cuvenit să o mire, dar în clipa aceea îi părea totul foarte firesc.) Însă când Iepuraşul, nici mai mult nici mai puţin, scoase un ceasornic din buzunarul vestei, se uită la o şi-apoi îşi iuţi fuga, Alice se repezi în picioare; căci îi dăduse prin gând, cu iuţeala fulgerului, că n-a mai văzut niciodată iepure să aibă vestă cu buzunare şi nici ceas pe care să-l scoată din buzunar; şi, curioasă foc, o luă la fugă peste câmp, pe urmele Iepuraşului, ajungând tocmai la timp ca să-l vadă cum dădea buzna într-o vizuină mă-ricică de sub nişte tufişuri, unde pieri.

Într-o clipă, hop şi Alice după el în vizuină!

Coborâse fără să-şi pună cât de cât întrebarea: cum va ieşi oare de acolo?

O bucată de drum, vizuina iepurească o duse pe Alice drept înainte ca printr-un tunel, apoi o luă brusc la vale, dar atât de brusc, încât Alice n-avu vreme nici o clipită să se gândească a se opri; se trezi lunecând în jos, ca într-o fintână foarte, foarte adâncă.

Fie că era o fântână foarte adâncă, fie că Alice cădea foarte, foarte încet, oricum, avu timp, în cădere, să privească pe îndelete în juru-i şi să se întrebe cu mirare ce-avea să urmeze. Mai întâi încercă să privească în jos, spre a se lămuri unde va ajunge, dar era prea întuneric ca să poată deosebi ceva; apoi se uită la pereţii fântânii şi băgă de seamă că erau acoperiţi de rafturi cu provizii şi de etajere cu cărţi; ici şi colo văzu hărţi şi tablouri agăţate de piroane. În trecere, luă de pe un raft un borcan, cu o etichetă pe care scria: DULCEAŢĂ DE PORTOCALE, dar, spre marea ei dezamăgire, când îl deschise, îl găsi gol. Nu vru să-i dea drumul, de teamă să nu omoare pe cineva dedesubt, şi izbuti să aşeze borcanul într-un alt raft, pe lângă care luneca.

"Ei! gândi Alice. După o cădere ca asta, nici c-o să mai îmi pese când m-oi da de-a dura pe scări! Cât de vitează o să le par celor de-acasă!... Eh! De-acu', chiar dacă aş cădea de pe acoperiş, n-aş mai zice nici cârc!" (Şi foarte probabil că spunea adevărul.)

Cădea, cădea, cădea. Oare n-avea să se mai oprească nicicând?

— Mă întreb câte leghe am străbătut de când tot cad? spuse Alice cu glas tare. Cred că voi fi ajuns pe undeva pe-aproape de centrul pământului. Ia să vedem: asta e, pare-mi-se, cam la patru mii de mile adâncime. (Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, Alice cam învăţase asemenea lucruri la şcoală — şi cu toate că acum nu prea era un prilej bun de a se făli, fiindcă n-avea cine s-o audă, totuşi putea fi folositor — ca exerciţiu, dacă nu pentru altceva — măcar să-şi repete cunoştinţele.) Da, cam asta este distanţa, dar stau şi mă-ntreb la ce Latitudine sau Longitudine am ajuns oare? (Alice habar n-avea ce înseamnă Latitudine, şi nici Longitudine, dar gândea că sunt nişte cuvinte simpatice şi impunătoare, încât îi plăcea să le rostească.)

Nu trecu mult şi începu iar:

— Oare voi cădea până la capătul celălalt al pământului? Ce nostim ar fi să ajung la urmă printre oamenii care umblă cu capul în jos! Antipaţii parcă le zice. (Mai că-i părea bine, de data asta, că n-o auzea nimeni, fiindcă avea oarecari îndoieli că le zice chiar aşa.) O să trebuiască să-i întreb care e numele ţării. "Fiţi bună, doamnă, aceasta e Noua Zeelandă sau Australia?" (Şi încerca să îndoaie genunchii şi să facă o plecăciune politicoasă — dar, spuneţi şi voi, cum poţi să îndoi genunchii şi să înclini capul, graţios, când cazi, plutind prin aer? Credeţi că voi aţi putea?) Vai, dar are să mă creadă o fetiţă cu totul şi cu totul neştiutoare! Nu, nu face să întreb; lasă, c-o să văd scris pe undeva.

Cădea, cădea, cădea. Cum altceva n-avea ce face, curând începu iar să vorbească.

— Dina cred c-o să-mi simtă lipsa diseară. (Dina era pisica ei.) Sper că n-au să uite, la ora ceaiului să-i pună şi Dinei lapte în farfuriuţă. Dina, drăguţa mea, ce bine ar fi fost să fii şi tu cu mine aici! Şoareci mă tem că nu-s în văzduh, dar poate c-ai putea prinde câte-un liliac — ştii, liliecii aduc foarte mult cu şoarecii. Dar oare pisicile mănâncă lilieci? Şi cum între timp i se cam făcuse somn, mai îngână o dată — şi-apoi iarăşi şi iarăşi, ca prin vis: Oare pisicile mănâncă lilieci? Oare pisicile mănâncă lilieci?... iar uneori greşea şi spunea: Oare liliecii mănâncă pisici?

Dar cum tot nu ştia ce să răspundă, n-avea importanţă cum punea întrebarea. Simţea că începe să moţăie şi tocmai prinsese a visa că se plimbă, de mână cu Dina, întrebând-o foarte serios: "Hai, Dina, spune-mi drept: ai mâncat vreodată un liliac?" când, hodoronc-tronc, buf! şi iar buf! căzu pe un maldăr de crengi şi de frunziş veşted şi acolo rămase. Gata căderea!

Alice nu se lovise câtuşi de puţin şi într-o clipă sări în picioare. Privi în sus, dar deasupră-i era întuneric; înaintea ei se întindea alt coridor foarte lung, în capătul căruia îl zări iar pe Iepuraşul Alb, alergând cât îl ţineau picioarele. Nu era nici o clipă de pierdut: Alice o luă la fugă, iute ca vântul, şi tocmai bine îl prinse din urmă pe iepure ca să-l audă bombănind, în timp ce cotea după un colţ:

— Vai de urechile şi de mustăţile mele, că tare s-a mai făcut târziu!...

Când cotise după iepuraş, Alice era chiar în spatele lui, dar iată că acum nu-l mai zărea. Se văzu într-o sală lungă şi joasă, luminată de un şir de lămpi ce atârnau din tavan.

Jur împrejurul sălii erau uşi, dar toate încuiate. După ce merse Alice, de-o parte şi de alta, de-a lungul uşilor, încercând-o pe fiecare, se întoarse iar, mâhnită, în mijlocul săli şi, plimbându-se încoace şi încolo, se întreba cum va mai ieşi vreodată din acel loc.

Când iată că-i căzură ochii pe o măsuţă cu trei picioare, toată din cleştar; iar pe ea nu se afla nimic decât o cheie mititică, de aur.

Alice gândi mai întâi că era cheia vreuneia dintre uşile sălii; dar, vai! — ori vor fi fost broaştele încuietorilor prea mari, ori va fi fost cheia prea mică, vorba e că nici o uşă nu se descuia Dar când dădu ocol sălii pentru a doua oară, văzu o perdea joasă, pe care n-o băgase de seamă mai înainte; îndărătul acesteia se afla o uşiţă, înaltă de vreo trei palme; încercă cheia cea mititică, de aur, la această uşiţă şi — mare îi fu bucuria — cheia se potrivea!

Alice deschise uşiţa şi văzu că dădea într-un gănguleţ, nu mult mai mare ca o gaură de şoarece; îngenunchind, privi, prin gănguleţ, într-o grădină cum nu mai văzuse alta de frumoasă. Cât jinduia să scape din sala mohorâtă şi să se plimbe printre răzoarele de flori, strălucind în toate culorile, şi printre fântânile acelea, ce răspândeau răcoare! Dar nici capul nu-l putea scoate prin deschizătura uşii. "Şi chiar dacă aş putea scoate capul — gândi biata Alice — la ce mi-ar fi de folos, fără umeri? Ah, ce bine ar fi să mă pot strânge ca o lunetă! Cred că n-ar fi prea greu, dacă aş şti cum să încep". Fiindcă, vedeţi, i se întâmplaseră în ultimul timp atâtea lucruri năstruşnice, încât începuse a gândi că de fapt foarte puţine lucruri erau cu adevărat imposibile.

Se părea că degeaba aştepta Alice lângă uşiţă, încât se duse iar la măsuţă; mai că spera să găsească acolo altă cheie, sau măcar o notiţă cu instrucţiuni cum se pot strânge oameni ca lunetele.

De data asta găsi o sticluţă ("care e sigur că nu fusese înainte" — zise Alice) şi, legată de gâtul sticlei, era o etichetă de hârtie pe care se puteau citi, cu litere frumoase şi mari, de tipar, cuvintele: BEA-MĂ!

Uşor de zis: "Bea-mă!", dar Alice, o fetiţă înţeleaptă, cuminte, nu era să se repeadă să facă una ca asta.

— Ba nu — zise ea — întâi mă uit, să văd dacă nu cumva scrie pe sticlă: "Otravă".

Citise ea câteva istorioare foarte drăguţe, despre copii care se aleseseră cu arsuri, sau fuseseră înghiţiţi de lighioane sălbatice, sau avuseseră alte păţanii neplăcute — şi toate astea numai şi numai pentru că nu ţinuseră seama de nişte reguli foarte simple, pe care încercaseră să-i înveţe cei ce le voiau binele — de pildă: că un vătrai încins te arde dacă-l ţii prea mult în mână şi că, atunci când te tai foarte adânc la deget, cu un cuţit, de obicei curge sânge; şi nu uitase niciodată că, dacă bei mult dintr-o sticlă pe care scrie "otravă", e aproape sigur că mai curând sau mai târziu n-are să-ţi priască.

În orice caz, pe sticla asta nu scria defel "otravă", aşa că Alice se încumetă să guste din ea; şi găsind-o foarte pe placul ei (fiindcă avea un gust amestecat, de plăcintă cu vişine, cremă de ananas, friptură de curcan şi pâine prăjită, caldă, unsă cu unt), repede o dădu gata toată.

— Ce ciudat mă simt! zise Alice. Cred că sunt pe cale să mă strâng ca o lunetă!

Şi-aşa şi era; scăzuse în înălţime cam până la zece degete; şi i se lumină faţa la gândul că acum era tocmai de mărimea potrivită ca să poată trece prin uşiţă în grădina aceea fermecătoare. Totuşi, mai aşteptă câteva minute, ca să vadă dacă mai scade încă; era cam neliniştită în această privinţă, "căci, mai ştii — îşi zicea — te pomeneşti că mă sfârşesc de tot, ca o lumânare. Stau şi mă întreb: cum aş fi atunci?" Şi încerca să-şi închipuie cam cum arată oare flacăra unei lumânări, după ce s-a stins lumânarea — fiindcă nu-şi amintea să fi văzut vreodată aşa ceva.

Mai stătu niţeluş şi, văzând că nu se mai întâmpiă nimic, se hotărî să intre îndată în grădină, dar — vai! biata Alice! — când ajunse la uşă, văzu că uitase cheiţa de aur, iar când se întoarse înapoi la măsuţă, ca s-o ia, văzu că-i era cu neputinţă să ajungă până la cheie! O vedea foarte lămurit prin sticla străvezie şi încerca din răsputeri să se caţăre pe unul din picioarele mesei, dar prea era lunecos; şi după multe încercări zadarnice, biata neghiniţă se aşeză la picioarele mesei şi începu să plângă.

"Hai şi nu mai plinge aşa degeaba! îşi spuse Alice cu asprime Te poftesc să încetezi imediat!" De obicei îşi dădea sfaturi foarte cuminţi (deşi cam rar le urma) şi uneori se certa atât de rău, încât o podideau lacrimile. Îşi amintea că odată încercase să-şi tragă câteva palme, pentru că jucase necorect la o partidă de crochet cu ea însăşi; fiindcă, vedeţi, acestei ciudate copile îi plăcea grozav să facă pe două fiinţe deodată. "Dar acum — gândi biata Alice — degeaba aş zice că sunt două fiinţe! Când mai că n-a rămas din mine nici de-o singură fiinţă vrednică de luat în seamă!"

Nu trecu mult şi-i căzu privirea asupra unei cutioare ds sticlă care se afla sub masă; o deschise şi găsi în ea o prăjiturică mică, mică, pe care erau scrise frumos, cu stafide, cuvintele: MĂNNCĂ-MĂ!

— Foarte bine — zise Alice — am s-o mănânc, şi dacă mă fac mai mare, o să pot ajunge până la cheie, iar dacă mă fac mai mică, o să pot să mă strecor pe sub uşă; aşa că, de intrat în grădină, intru — şi puţin îmi pasă cum şi în ce fel!

Îmbucă o fărâmă şi se întrebă îngrijorată: "Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?" ţinându-şi mâna în creştetul capului, ca să vadă dacă se înalţă on o ia în jos. Fu foarte mirată să vadă că ră-mânea cum era; bineînţeles că asta se întâmplă ori de câte ori mănânci o prăjitură, dar Alice într-atâta se deprinsese a se aştepta la întâmplări neobişnuite, încât i se părea nerod şi plicticos ca lucrurile să decurgă în chip obişnuit Aşadar se apucă să mănânce prăjitura şi, foarte repede, o dădu gata.





Capitolul II

BALTA DE LACRIMI



— Cum nu se poate mai ciu-ciudat! exclamă Alice (atât de uluită, încât începuse a se bâlbâi). Acu' iată că mă lungesc ca cea mai cogeamite lunetă din lume! Râmâneţi cu bine picioarelor! (Fiindcă privind în jos, spre picioarele ei, aproape că nu şi le mai vedea, într-atât se îndepărtau.) O, bietele mele picioruşe, stau şi mă întreb cine o să vă tragă ciorapii de acum încolo, cine are să vă încalţe, dragele mele? Eu, una, cu siguranţă că n-am să mai fiu în stare! Voi fi cu mult prea departe ca să mă pot ocupa de voi; trebuie să vă descurcaţi cum ştiţi "Dar — ia stai — să mă port bine cu ele — gândi Alice — astfel, te pomeneşti că n-or să mai vrea să mă ducă unde o să vreau eu să merg! Ia să vedem cam ce-aş putea face pentru ele? O să le dăruiesc câte o pereche de ghete noi, de fiecare Crăciun!"

Şi se mai gândi cum va face asta. "Trebuie să te trimit cu comisionarul — îşi zicea. Are să pară cam caraghios — să trimiţi daruri propriilor tale picioare! Şi ce adresă nostimă va trebui să dau!



Domniei Sale

Piciorul Drept al Alicei,

Pe Covoraşul de lângă sobă,

Lângă Vătrai,

(cu drag de la Alice).



Pii! Ce prostii mai îndrug!"

Tocmai când spunea asta, se lovi cu capul de tavanul sălii; într-adevăr, atinsese acum o lungime de vreo nouă picioare; îndată puse mâna pe cheiţa de aur şi se îndreptă în grabă spre uşa grădinii.

Biată Alice! Altceva decât să se culce pe-o parte şi să privească chiorâş prin uşa grădinii, fireşte că nu fu în stare; cât despre trecut prin uşă, nici vorbă nu putea fi, asta era mai imposibil ca oricând! Se aşeză jos şi se puse iar pe plâns.

"Ar trebui să-ţi fie ruşine — îşi zicea Alice — o fată mare ca tine (şi aici avea dreptate) să tot plângi! Încetează imediat, atâta îţi spun!"

Dar, cu toate astea, plângea înainte, vărsând un potop de lacrimi. Până la urmă se făcuse împrejurul ei o cogeamite baltă, cam la vreo patru degete de adâncă şi care se revărsa până hăt spre mijlocul sălii.

După câtăva vreme auzi de departe un lipăit de picioruşe; îşi şterse degrabă ochii şi se uită să vadă cine vine. Iată că se întorcea Iepurele Alb, îmbrăcat grozav de elegant, ţinând într-o mână o pereche de mănuşi albe, din piele de căprioară, şi în cealaltă un evantai mare. Venea lipăind zorit din picioruşe şi tot bombănind întruna:

— Vai, vai, Ducesa, Ducesa! Grozav aie să-şi iasă din ţâţâni dac-am făcut-o să aştepte!

Alice se simţea atât de deznădăjduită, încât era gata să ceară ajutor oricui; aşa că, îndată ce Iepurele se apropie, ea începu, încetişor şi sfios:

— Vă rog, domnule...

Iepuraşul tresări, speriat la culme, scăpă din mâini mănuşile albe de piele şi evantaiul şi-o zbughi cât îl ţineau picioarele, pierind în întuneric.

Alice ridică de jos evantaiul şi mănuşile şi, cum era foarte cald în sala aceea, începu să-şi facă vânt întruna, pe când continua să-şi spună: "Extraordinar! Ce lucruri ciudate se petrec astăzi! Şi când te gândeşti că ieri se petreceau toate ca de obicei. Nu cumva în timpul nopţii m-am schimbat în ce sunt acum? Stai să mă gândesc! Oare eram aceeaşi azi-dimineaţă, când m-am sculat? Parcă mi-aş aminti că mă simţeam niţeluş alta. Dar, dacă nu sunt aceeaşi care eram azi-dimineaţă, se pune întrebarea: Cine sunt atuncea? Ei, comedie! Să ştii că e o întrebare la care-i cât se poate de greu de răspuns". Şi se apucă să se gândească atent la toţi copiii de vârsta ei pe care-i cunoştea, ca să descopere nu care cumva s-o fi schimbat în vreunul din ei?

"Sigur că Ada nu sunt — îşi zicea — fiindcă părul Adei e lung şi inelat, iar al meu e lins de-a binelea şi sigur că nu se poate să fiu Mabel, fiindcă eu ştiu tot felul de lucruri, pe când ea, ea ştie aşa de puţintel! Şi pe urmă, ea e ea şi eu sunt eu, şi — apoi — o, ce mai încurcătură! Stai să vedem dacă mai ştiu toate câte le ştiam. Va să zică: de patru ori cinci fac doisprezece, de patru ori şase treisprezece, şi de patru ori şapte fac... ah... N-o să ajung niciodată la douăzeci, dacă merge aşa! Nu-i nimic: la Tabla Înmulţirii mai greşeşti; hai să-ncerc cu Geografia: Londra e capitala Parisului şi Parisul e capitala Romei, şi Roma — aş, le-am spus alandala, cu siguranţă! Să ştii că m-am schimbat în Mabel!... Hai să spun poezia: Când vrea micuţul Crocodil...'''

Încrucişă mâinile în poală, ca şi când ar fi spus pe de rost o lecţie, şi începu să recite; dar glasul îi era aspru şi ciudat, iar cuvintele parcă veneau altfel ca de obicei:



Când vrea micuţul Crocodil

Să-i fie trupul mai frumos

Toarnă cu sârg apă din Nil

Pe fiecare solz lucios!



Apoi hlizeşte dinţişorii

Şi-ntinde gheare îmbietoare

În mâl — poftind voios toţi peştişorii

În fălcile-i surâzătoare!



— Sunt sigură că nu-s astea cuvintele — zise biata Alice, şi îi dădură iar lacrimile, pe când vorbi înainte: Să ştii că tot Mabel sunt, şi o să trebuiască să merg să stau în casa aia care n-are nici un haz şi unde n-o să am jucării mai deloc, şi — vai! — cât o să trebuiască să învăţ! Nu! M-am hotărât: dacă într-adevăr sunt Mabel, rămân aici unde sunt! Degeaba or să vină cei de acasă şi, aplecându-şi capetele spre mine, au să-mi strige: "Hai înapoi, drăguţă!" Eu doar o să ridic ochii şi-o să-ntreb: "Bine, da' spuneţi-mi întâi: cine sunt?" Dacă-mi place cine sunt, sui; dacă nu, rămân aici, până o să fiu altcineva. Dar, vai! — strigă Alice, podidind-o iar plânsul — ce bine ar fi să-i văd aplecându-se încoace! Aşa m-am plictisit să stau singură aici!

La aceste vorbe îşi privi mâinile şi văzu cu mirare că îmbrăcase între timp una din mănuşile albe, micuţe, din piele de căprioară, ale Iepuraşului. "Cum de-am făcut asta? gândi. Să ştii că iar mă fac mică." Se sculă şi se apropie de măsuţă, ca să se poată măsura. Pe cât îşi putea da seama, nu mai avea acum decât vreo două picioare înălţime şi scădea întruna, foarte repede; curând descoperi că din pricina evantaiului ce-l ţinea în mână şi-i dete drumul în grabă — tocmai la timp, fiindcă altfel n-ar mai fi rămas nimic din ea.

"Am scăpat ca prin urechile acului!" zise Alice, destul de speriată de această schimbare bruscă, dar mulţumită foarte că mai era în fiinţă. "Şi-acu' spre grădină!" Şi dete fuga, cât putu de repede, către uşiţă; dar, vai! uşiţa iar era încuiată şi cheiţa de aur sta, ca şi mai înainte, pe măsuţa de cleştar, şi "e mai rău ca oricând — gândi biata copilă — fiindcă niciodată până acum n-am fost chiar atât de mică! Nu, niciodată! Serios, prea e de tot! Zău!"

Şi pe când se jeluia aşa, îi alunecă piciorul, şi în clipa următoare. bâldâbâc! Căzuse într-o apă sărată, care-i ajungea până la bărbie. Mai întâi gândi că nimerise cumva în mare "şi-atunci pot să mă-ntorc cu trenul" — îşi spuse. (Alice fusese la mare o dată în viaţa ei şi trăsese concluzia că oriunde te-ai duce, pe litoralul Angliei, dai de nişte cabine de baie pe plajă, de câţiva copii care se joacă în nisip, cu lopăţele de lemn, şi-apoi de un şir de vile de locuit, iar îndărătul lor se află totdeauna o gară.) Însă îşi dădu seama cur rând că se afla în balta de lacrimi ce le vărsase ea, pe când era înaltă de vreo nouă picioare.

— Ce bine era să nu fi plâns atât! zicea Alice, încercând să treacă înot balta. Drept pedeapsă, mă tem că acum mă voi îneca în propriile mele lacrimi. O să fie foarte ciudat! Dar totul e ciudat astăzi.

Chiar atunci auzi ceva plescăind prin apă, în apropiere, şi înotă într-acolo, ca să vadă ce e. Întâi crezu că e o morsă sau un hipopotam, dar apoi îşi aminti cât de mică era ea acum şi-şi dădu seama degrabă că făptura ce-o vedea nu era decât un şoarece care, ca şi dânsa, căzuse în baltă.

"Oare are vreun rost să-i vorbesc acestui şoarece? gândi Alice. Totul e atât de neobişnuit pe-aici, încât nu m-ar mira să poată vorbi; în tot cazul, nu strică să încerc." Aşa că începu:

— O, Şoarece! Nu cumva ştii cum se iese din balta asta? Am obosit de când tot înot pe-aici. O, Şoarece!

(Alice gândea că aşa este corect să te adresezi unui şoarece; era prima dată când făcea una ca asta, îşi amintea însă că văzuse în Gramatica Latină a fratelui ei: "Un şoarece — al unui şoarece — unui şoarece — un şoarece — o, şoarece!") Şoarecele o privi ţintă şi parcă i se păru că-i face semn, clipind niţel dintr-un ochişor, dar de spus nu spuse nimic.

"Poate nu înţelege englezeşte — gândi Alice Fără îndoială că e un şoarece francez, care a trecut la noi cu William Cuceritorul. (Căci deşi ştia puţină istorie, Alice n-avea idei foarte limpezi cam cât de demult se întâmplaseră lucrurile.) Aşadar, o luă de la cap:

— Où est ma chatte? adică spuse prima propoziţie care se găsea în cartea ei de franceză.

Şoarecele deodată ţâşni din apă şi tot trupul părea să-i tremure de spaimă.

— Ah, vă rog să mă iertaţi! strigă îndată Alice, temându-se că-l jignise pe bietul animal. Am uitat de tot că nu vă plac pisicile.

— Asta-i bună! izbucni Şoarecele într-un chiţăit mânios. Nu-mi plac pisicile! Dumitale, dac-ai fi în locul meu, ţi-ar place pisicile?

— Ştiu şi eu, poate că nu — zise Alice împăciuitor; vă rog, nu vă supăraţi de ce-am spus. Şi, cu toate astea, îmi pare rău că nu vi-o pot arăta pe Dina, pisica noastră. Cred că şi dumneavoastră ar începe să vă placă pisicile dacă aţi vedea-o. E atât de drăguţă şi de blândă, draga de ea — vorbi înainte Alice, mai mult pentru sine, pe când înota alene prin baltă — şi-aşa frumos stă şi toarce lângă sobă, şi-şi linge lăbuţele, şi-şi spală feţişoara, şi-atât de plăcut e s-o alinţi — aşa-i de moale şi catifelată — şi la prins şoareci e neîntrecută... O, iertaţi-mă! — exclamă Alice din nou, căci de data asta Şoarecelui i se zbârlise tot părul pe trup, şi era sigură că-l ofensase grozav... Dar hai să nu mai vorbim de ea, dacă nu vă place.

— Cine vorbeşte? chiţăi mânios Şoarecele, tremurând din cap până-n vârful codiţei. Parcă mi-ar fi dat mie prin gând să vorbesc despre una ca asta! Neamul nostru totdeauna a detestat pisicile.

— făpturile astea neruşinate, urâte, vulgare! Şă nu le mai aud numele!

— Nu, nu! zise Alice, foarte zorită să schimbe vorba. Vă plac poate... vă plac cumva... câinii?

Şoarecele nu răspunse, încât Alice continuă cu grabă:

— Aproape de casa noastră e un căţeluş atât de drăguţ! Ce mi-ar place să vi-l arăt! Un "terrier" mic — ştiţi, cu ochi strălucitori, şi cu nişte păr lung, lung, cafeniu şi creţ! Şi dacă zvârli ceva, ştie s-aducă înapoi, ştie să stea în două labe, ca să ceară de mâncare, şi câte şi mai câte — nici nu le ţin minte pe toate — şi-i al unui fermier, care zice că face o groază de bani, atât e de folositor! Zice că omoară toţi guzganii şi — vai de mine! — strigă Alice cu mâhnire — mă tem că iar v-am supărat!





Căci Şoarecele pornise a se îndepărta înot, pe cât putea de iute, stârnind cu mişcările sale un adevărat cutremur prin baltă. Alice strigă după el, cu glas blând:

— Şoarece dragă! Te rog, vino înapoi, şi n-o să mai vorbim despre pisici — şi nici despre câini, dacă nu poţi să-i suferi!

Când auzi aşa Şoarecele, coti înapoi şi înotă domol spre dânsa; faţa îi pălise (de supărare, îşi zicea Alice) şi-acum spuse cu glas încet şi tremurător:

— Hai pe ţărm, şi-o să-ţi spun povestea mea, ca să-nţelegi de ce nu pot să sufăr câinii şi pisicile.

Era şi timpul să iasă din baltă, căci se făcuse o aglomeraţie grozavă, din pricina mulţimii de păsări şi de jivine ce căzuseră în ea: o Raţă şi o Pasăre-Dodo, un Papagal malaiez, cu penaj colorat, un Vultan şi câte şi mai câte lighioane ciudate. Alice o luă înainte şi toată adunarea înotă în urma ei spre ţărm.





Capitolul III

UN MITING-ALERGĂTOR ŞI O POVESTE CU COADĂ LUNGĂ



Fu o adunare ciudată, într-adevăr, când se strânseră laolaltă pe mal păsările cu penajul ud leoarcă, animalele cu blana lipită de trup şi toţi şiroind de apă, cătrăniţi şi simţindu-se cât se poate de prost.

Fireşte că cea dintâi problemă era: cum să se usuce. Se sfătuiră în privinţa asta; şi nu trecuseră nici câteva minute, că Alice se văzu stând de vorbă cu toţi, foarte nestânjenită, de parcă i-ar fi cunoscut de când trăia.

De fapt, în această discuţie avu o neînţelegere cam lungă cu Papagalul, care în cele din urmă se bosumflă şi nu mai spuse decât: "Sunt mai în vârstă ca tine, aşa că ştiu mai bine"; dar Alice nu voia să-i dea dreptate, fără să ştie ce vârstă are — şi cum Papagalul nu voia cu nici un chip să-şi spună vârsta, discuţia se opri aici. În cele din urmă, Şoarecele, care părea să fie un personaj foarte respectat de toţi, strigă:

— Aşezaţi-vă, toată lumea, şi ascultaţi ce-o să vă spun! Să vedeţi cum vă usuc eu de repede!

Cu toţii se aşezară îndată, într-un cerc larg, în jurul Şoarecelui. Alice nu-şi desprindea ochii de la el, vrând să fie cât mai atentă, căci se temea că face un guturai grozav, dacă nu se usucă degrabă.

— Hm, hm! făcu Şoarecele, ca un orator de vază. Sânteţi gata cu toţii? Vă spun cea mai uscată istorie pe care o ştiu. Tăcere peste tot, vă rog!... William Cuceritorul, a cărui cauză era sprijinită de Papă, obţinu curând supunerea englezilor care simţeau nevoia de conducători, deoarece în ultima vreme se deprinseseră a vedea ţara frecvent invadată şi cotropită. Edwin şi Morcar, conţii provinciilor Mercia şi Northumbria...

— Brr! făcu Papagalul malaiez, înfiorându-se.

— Pardon? Aţi spus ceva? întrebă Şoarecele, încruntat, dar foarte politicos.

— Eu nu! se grăbi să-l asigure Papagalul.

— Aşa mi s-a părut! zise Şoarecele. Continui: Edwin şi Morcar, conţii provinciilor Mercia şi Northumbria, se declarară de partea lui; şi chiar Stigand, patriotul arhiepiscop de Canterbury găsi de cuviinţă...

— Ce zici că găsi? întrerupse Raţa.

— Găsi de cuviinţă — răspunse Şoarecele, cam supărat. Doar ştiţi cu toţii ce înseamnă "a găsi de cuviinţă".

— Eu ştiu ce înseamnă a găsi. Când găsesc eu ceva — zise Raţa — înseamnă de obicei o broască sau o râmă. Da', vorba e, arhiepiscopul ce-a găsit?

Şoarecele nu băgă în seamă această întrebare, ci se grăbi să-şi continue istoria:

— ...găsi de cuviinţă să iasă în întâmpinarea lui William, însoţit de Edgar Atheling, şi să-i ofere coroana Atitudinea lui William fu la început moderată. Însă insolenţa Normanzilor lui... Cum te mai simţi acum, drăguţă? adăugă, întorcându-se către Alice.

— La fel de udă ca mai 'nainte — răspunse ea, pe un ton melancolic. Pare-se că nu mă usucă deloc istoria.

— În cazul acesta — spuse Pasărea-Dodo cu gravitate sculându-se în picioare — propun să se amâne mitingul, pentru adoptarea imediată a unor remedii mai energice...

— În ce limbă-i fi vorbind?! o întrerupse Vultanul. Eu, unul, nu prea pricep ce spui — şi nu numai atât, dar cred că nici dumneata nu pricepi!

Şi Vultanul coborî ochii, ca să-şi ascundă zâmbetul, iar câţiva dintre ceilalţi se auziră chicotind.

— Ce voiam să spun — zise Pasărea-Dodo cu un glas din care se cunoştea că era jignită — e că cel mai bun mijloc ca să ne zvântăm ar fi un miting-alergător.

— Ce-i aceea? întrebă Alice, nu atât din dorinţa de-a şti, ci mai mult fiindcă Pasărea-Dodo se oprise, ca şi cum ar fi aşteptat ca cineva să spună ceva, iar, dintre ceilalţi, nimeni nu spunea nimic.

— Cred — urmă Pasărea-Dodo — că cea mai bună explicaţie este să-l şi facem.

(Şi, cum se prea poate să vreţi şi voi să încercaţi jocul ăsta într-o zi de iarnă, o să vă spun cum a făcut Pasărea-Dodo.) Mai întâi a însemnat, ca într-un fel de cerc, un traseu de alergare ("n-are importanţă forma exactă" — a zis) şi-apoi i-a împrăştiat pe toţi, din loc în loc, pe acest traseu. N-a zis: "Una — două — trei — gata!" Ci fiecare începea să alerge când voia şi se oprea când îi venea, încât nu era uşor să ştii când s-a terminat alergarea. Dar, după ce alergaseră aşa cam vreo jumătate de oră şi se zvântaseră bine, Pasărea-Dodo strigă, s-o audă toată lumea:

— S-a terminat alergarea! şi cu toţi se strânseră în jurul ei, gâfâind şi întrebând:

— Da' cine-a câştigat?

La această întrebare, Pasărea-Dodo nu putu răspunde fără a se gândi îndelung; rămase deci multă vreme cu un deget dus la frunte (aşa cum îl vedeţi de obicei înfăţişat în poze pe Shakespeare), iar ceilalţi aşteptau în tăcere. În cele din urmă, Pasărea-Dodo zise:

— Toţi au câştigat, şi fiecăruia i se cuvine câte un premiu.

— Dar cine să împartă premiile? întrebară cu toţii, într-un glas.

— Mai e vorbă? Ea, fireşte! zise Dodo, arătând cu un deget spre Alice; şi toată adunarea se îngrămădi îndată în jurul ei, strigând de-a valma:

— Premiile! Premiile!

Alicei nu-i dădea în gând ce să facă; disperată, băgă mâna în buzunar, de unde scoase o cutie de caramele (din fericire nu pătrunsese în ea apa sărată); le împărţi la toţi drept premiu şi îi ajunse exact câte una de fiecare.

— Dar şi ei i se cuvine un premiu, nu-i aşa? zise Şoarecele.

— Fireşte — aprobă Pasărea-Dodo, cu gravitate. Altceva ce mai ai în buzunar? adăugă, îndreptându-se către Alis.

— Doar un degetar — răspunse ea tristă.

— Dă-l încoace — zise Pasărea-Dodo.

Se adunară iarăşi cu toţii în jurul Alicei şi Pasărea-Dodo îi înmână solemn degetarul, spunând:

— Te rugăm să primeşti acest frumos degetar.

Şi după ce-şi sfârşi scurta cuvântare, strigară cu toţii:

— Urra! Să trăiască!

Alice găsi toată chestia asta foarte caraghioasă, dar toţi arătau atât de serioşii încât nu cuteza să râdă; şi cum nu găsea nimic de spus, făcu doar o plecăciune şi luă degetarul, cu o înfăţişare cât putu de solemnă.

Acum era momentul să se mănânce caramelele, ceea ce nu decurse fără zgomot şi oarecari încurcături, căci păsările mari se plângeau că n-au cum gusta carameaua lor, iar cele mici se înecară, de trebuiră ceilalţi să le dea câţiva pumnişori în spate. Totuşi, până la urmă trecu şi asta şi apoi şezură iar în cerc şi se rugară de Şoarece să le mai istorisească ceva.

— Mi-aţi făgăduit că-mi spuneţi povestea dumneavoastră — ţineţi minte — şi din ce pricină nu puteţi suferi "C" şi "P" — adăugă în şoaptă Alice, cam temându-se să nu-l supere iar.

— E lungă şi e tristă! zise Şoarecele, încolăcindu-şi coada către Alice şi oftând.

— Lungă e într-adevăr — zise Alice, măsurând din ochi, cu mirare, coada Şoarecelui — dar de ce spuneţi că e tristă?

Şi-şi bătea mereu capul cu întrebarea asta, în timp ce vorbea Şoarecele, încât în mintea ei povestea luă cam următoarea înfăţişare:



"Când mâniosul domn Azor, într-o

zi, prin pridvor, Se-ntâlni c-un

Şoricel, Tam-nesam se şi repezi

la el: "Derbedeu! Prea o faci

lată! Te vestesc că te dau

în judecată! Tot n-am azi de

ce s-alerg. Te voi urmări pe

tine! Nu zi ba, Şoarece! (Le-

gea nu-i un oarece.) Legea-i

Lege...!" Văzând aşa, Şori-

celul bâigui către jigodie:

"Luminăţie! Preacinstite

Domn Azor! în această

urmărire, De n-or fi jude-

cători, nici arbitri, Ni-i-n

zadar alergătura!" "Ce atâta

tura-vura! — făcu repede

Azor, — Judecător voi

fi chiar eu! Şi arbitru —

fiindcă ţii — El de colo —

cică hâtru — Tot eu sunt!

Şi să ştii: Pe cuvânt,

Tot procesul eu ţi-l

judec! Şi vezi bine!

Pedepsit vei cum se

cuvine! Sentinţa va

fi: Condamnat să fii...

la moarte! Executa-

rea — nu te prindă

mirarea —

Tot eu

o fac —

Ţac!

Ţac"



— Nici n-asculţi! îi spuse Şoarecele Alicei, cu asprime. La ce te gândeşti?

— Iertaţi-mă — răspunse Alice foate smerită. Aţi ajuns la al cincilea cot, nu-i aşa?

— Ce cot! ţipă Şoarecele mânios. Dacă n-asculţi! Iar s-o-nnod?

— Un nod? zise Alice, privind îngrijorată spre codiţa Şoarecelui Şi cum era ea totdeauna gata să sară în ajutor, adăugă: Să v-ajut să-l deznodaţi; vă rog, arătaţi-mi unde e!

— Nici prin gând nu-mi trece — zise Şoarecele, ridicându-se şi pornind să plece. Mă insulţi, dacă îndrugi asemenea prostii!

— N-am vrut! se rugă de iertare biata Alice. Dar dumneavoastră vă supăraţi atât de repede!

Şoarecele nu răspunse, ci doar mârâi.

— Vă rog, veniţi înapoi şi terminaţi povestea! strigă Alice după el.

Şi toţi ceilalţi adăugară, într-un glas:

— Vă rugăm, veniţi înapoi şi terminaţi povestea.

Şoarecele doar dădu din cap şi iuţi pasul.

— Ce păcat că n-a vrut să stea! oftă Papagalul, de îndată ce Şoarecele nu se mai văzu; iar un Rac profită de prilej ca să-i dea învăţătură feciorului său:

— Vezi, flăcăule! Învaţă ca tu, unul, să nu-ţi ieşi niciodată din fire!

— Ia mai taci, tătucule! răspunse Răcuşorul, cam arţăgos. Nici o scoică n-ar avea răbdare să te-asculte!

— Ah, ce bine ar fi s-o am aici pe Dina! spuse Alice tare, fără a vorbi cuiva anume. L-ar aduce ea îndată înapoi!

— Da' cine-i Dina, dacă-mi daţi voie să vă întreb! zise Papagalul.

Alice răspunse repede, bucuroasă, ca totdeauna, să vorbească de pisicuţa ei:

— Dina e pisica noastră. E neîntrecută la prins şoareci, n-aveţi idee! Pii! Şi dac-aţi vedea-o cum se ia după păsărele! Cum dă cu ochii de-o păsărică, haţ! — ţi-o şi papă!

Aceste vorbe stârniră mare tulburare printre cei de faţă. Câteva păsări se îndepărtară în grabă; un Cioroi bătrân începu să-şi lege grijuliu fularul în jurul gâtului, zicând:

— Zău că trebuie să mă duc acasă; aerul de seară îmi face rău la gât!

Şi o Cănăriţă strigă cu tremur în glas către puişorii ei:

— Hai să plecăm copii. E târziu; de mult s-ar fi cuvenit să fiţi în pat!

Cu fel de fel de pretexte, se cărăbăniră toţi, şi în curând Alice se văzu singură.

"Era mai bine să nu fi pomenit de Dina — îşi spuse cu jale. Se pare că n-o iubeşte nimeni pe-aici — şi eu sunt sigură că-i cea mai drăguţă pisică din lume! O, scumpa mea Dina! Mă-ntreb dacă te voi mai vedea cândva!" Şi biata Alice se porni iar pe plâns, căci se simţea foarte singură şi descurajată.

Dar nu trecu mult şi auzi iar, de departe, un tropăit de picioruşe. Ridică repede capul: mai că spera că Şoarecele se va fi răzgândit şi că venea înapoi, să-şi termine povestea





Capitolul IV

IEPURAŞUL TRIMITE UN BILEŢEL



Era Iepurele Alb, care venea înapoi, păşind agale, tropa-tropa, şi tot uitându-se de colo-colo, de parcă ar fi pierdut ceva. Şi Alice îl auzi cum bombănea:

— Ducesa! Ducesa! Vai de lăbuţele mele! Vai de blana şi de mustăţile mele! O să pună să mă execute, sigur cum îs copoii copoi! Da' unde-am putut să le scap, stau şi mă-ntreb?

Alice ghici într-o clipă că se uita după evantai şi după mănuşile albe, din piele de căprioară — şi se apucă să caute şi ea, cu toată bunăvoinţa. Dar nici urmă de ele, nicăieri; totul părea să se fi schimbat de când înotase în baltă, iar sala cea mare, cu măsuţa de cleştar şi cu uşa cea mititică, pierise cu desăvârşire.

Foarte curând, Iepuraşul dădu cu ochii de Alice, care căuta de zor, şi strigă la ea cu glas foarte supărat:

— Ei, Mariana, tu ce cauţi aici? Dă o fugă pân' acasă — în clipa asta — şi adu-mi o pereche de mănuşi şi-un evantai! Hai, iute!

Iar Alice într-atât se sperie, încât o luă îndată la fugă în direcţia ce i-o arătase Iepuraşul, fără măcar să încerce a-l lămuri că greşise.

"M-a luat drept slujnica lui — îşi zicea, alergând. Ce-o să se mai mire, când o să descopere cine sunt! Totuşi ar fi bine să-i aduc evantaiul şi mănuşile — bineînţeles dacă le pot găsi."

Pe când încă mai vorbea astfel, dădu de-o căsuţă curăţică, iar pe poarta ei se vedea o plăcuţă de alamă strălucitoare, pe care era gravat numele:



"V. IEPURAŞU".



Intră fără să bată şi urcă scările în fugă, de frică nu cumva să dea nas în nas cu adevărata Mariana şi să fie alungată înainte de-a fi găsit evantaiul şi mănuşile.

"Ce năzdrăvănie! îşi spunea Alice. Auzi, să mă trimită după treburile lui un Iepuraş! Acuşi-acuşi să vezi c-o să se-apuce şi Dina să mă pună la treabă!"

Şi porni să-şi închipuie cam cum ar fi asta. De pildă, ar chema-o dădaca ei: "Alice! Vino imediat şi pregăteşte-te de plimbare!" Iar ea ar răspunde: "Numai o clipă! Vin îndată! Trebuie să pândea; lângă gaura asta de şoarece, până se întoarce Dina — să n-o zbughească şoarecele".

"Însă cred că dacă ar începe să-şi dea asemenea aere şi să pună lumea la treabă — gândi mai departe Alice — cei de-acasă nici n-ar mai ţine-o pe Dina!"

Între timp umblase până nimerise într-o odăiţă drăguţă, cu o masă lângă fereastră; şi pe masă (după cum sperase) iată că se găseau un evantai şi vreo două-trei perechi de mănuşi mititele, din piele albă de căprioară. Luă evantaiul şi o pereche de mănuşi şi, tocmai când era gata să plece, îi căzură ochii pe o sticluţă care sta lângă oglindă. Sticluţa asta n-avea nici o etichetă cu vorbele "BEA-MĂ", dar Alice tot îi scoase dopul şi o duse la gură. "Ştiu bine — îşi spuse că, ori de câte ori mănânc sau beau, se întâmplă câte ceva interesant: hai să văd, dacă beau din sticluţa asta ce-o să se mai întâmple. Sper, zău aşa, c-o să mă facă să cresc iar mare; mi s-a urât de când sunt o fărâmă de fetiţă!"

Şi chiar c-o făcu să crească — şi încă mult mai degrabă decât se aştepta; nici nu băuse jumătate din sticluţă, când îşi dete seama că dăduse cu capul de tavan şi trebui să se aplece, ca să nu-şi frângă gâtul. Puse repede sticluţa jos, zicându-şi: "Ajunge! Sper că mai mult ca atâta n-o să cresc — şi cum sunt acum, nu mai pot să ies pe uşă. Ce bine era să nu fi băut chiar atât!"

Dar, ah! În zadar se mai căia acum! Creştea şi creştea — şi curând fu nevoită să stea în genunchi; un minut mai târziu, nici aşa nu mai avea loc şi încercă să se culce pe podea, cu un cot proptit în uşă şi cu celălalt braţ încolăcit în jurul capului. Dar tot mai creştea; când nu mai avu încotro, scoase un braţ pe fereastră şi un picior prin hornul de pe acoperiş şi-şi spuse: "Ce-o să mă fac, dacă tot mai cresc!"

Dar, din fericire, sticluţa fermecată îşi făcuse efectul pe deplin şi Alice nu mai crescu. Sta însă într-o poziţie foarte neplăcută — şi cum nu vedea în ce fel ar mai putea ieşi din cameră, se simţea, fireşte, foarte nenorocită.

"Era cu mult mai plăcut acasă — gândea biata Alice — când nu mă făceam, întruna, ba mică, ba mare, şi nu trebuia s-ascult de şoareci şi de iepuraşi. Mai c-aş dori să nu fi coborât în vizuina aceea de iepure — şi totuşi... şi totuşi... e destul de nostimă viaţa pe care o duc! Tare mă mai minunez: ce s-o fi întâmplat cu mine?! Când citeam câte un basm, credeam că asemenea lucruri nu se întâmplă niciodată, şi iată-mă acum în plin basm! Ar trebui să se scrie o carte despre mine — serios că da! Şi când o să cresc mare, o s-o scriu eu; dar am crescut mare de pe acum — adăugă necăjită —- în tot cazul aici nu mai am loc să cresc."

"Dar oare o să rămân la vârsta pe care-o am acum? mai gândi Alice. Într-un fel e plăcut să ştii că n-o să fii niciodată babă — ei, da' şi să ai mereu de făcut lecţii! O, nici asta nu mi-ar place!"

"Prostuţă ce eşti! îşi răspunse tot ea. Cum ai putea să faci lecţii aici? Păi abia încapi tu, unde să mai încapă şi cărţile pentru lecţii!"

Şi tot aşa chibzuia, privind situaţia când dintr-o latură, când din cealaltă şi purtând o adevărată conversaţie cu sine însăşi. Câteva minute mai târziu auzi însă un glas, afară, şi se opri să asculte.

— Mariana! Mariana! striga glasul. Adu-mi mănuşile — în clipa asta!

Apoi se auzi "tropa-tropa" pe scări. Alice ştia că era Iepurele, care venea să vadă ce face dânsa acolo, şi începu să tremure de se clătina toată casa, uitând cu desăvârşire că acum ea era de o mie de ori mai mare decât Iepuraşul şi că era caraghios să se teamă de dânsul.

Îndată, Iepurele ajunse la uşă şi încercă s-o deschidă, dar cum uşa se deschidea spre înăuntrul camerei, de unde Alice o împingea zdravăn cu cotul, degeaba încerca Iepuraşul s-o deschidă. Alice îl auzi spunându-şi:

— Ce să fac... O să dau ocol casei şi o să intru pe fereastră.

"Asta n-ai s-o faci!" gândi Alice; şi după ce aşteptă până i se păru că-l aude pe Iepure sub fereastră, scoase brusc mâna afară şi se făcu că înhaţă ceva. Nu înhăţă nimic, dar auzi un ţipăt ascuţit şi o bufnitură, şi-un zornăit de sticlă spartă, ceea ce o făcu să-şi închipuie că poate Iepuraşul căzuse în vreo răsadniţă de castraveţi, sau cam aşa ceva. După asta se auzi un glas mânios (era al Iepuraşului):

— Pet, Pet! Unde eşti?

Iar apoi un glas pe care nu-l mai auzise:

— Aci sunt, fireşte că-s aci! Sap după mere, Cucoane!

— E taci, sapi după mere! îl îngână supărat Iepuraşul. Hai şi ajută-mă să ies de-aici! (Şi iar se auzi zornăit de sticlă spartă.)

— Acu' spune tu, Pet, ce-i acolo-n fereastră?

— E cu siguranţă un braţ, Cucoane! ("bî-bî-bî-raţ" rostea bietul, de tare ce se bâlbâia de frică).

— Un braţ, nătărăule! Cine-a mai văzut un braţ atât de mare? Nu vezi că umple toată fereastra?

— Da, Cucoane, aveţi dreptate; da' tot braţ îi.

— Păi, în tot cazul n-are ce căuta acolo; du-te tu şi dă-l afară!

După asta urmă o tăcere lungă, şi Alice nu mai auzea decât şoapte, la răstimpuri — de pildă:

— Parcă nu-mi vine... să fac una ca asta... Cucoane... zău aşa... nu-mi place defel... nu-mi place!

— Fă aşa cum îţi spun, mă fricosule!

În cele din urmă, Alice iar întinse mâna şi se făcu iar că înhaţă ceva. De data asta se auziră două ţipete ascuţite, şi iar zornăit de sticlă spartă. "Ce de mai răsadniţe de castraveţi au ăştia în jurul casei! gândi Alice. Mă întreb, acum ce-or să mai facă! Măcar de-ar putea ei să mă scoată prin fereastră! Eu, una, ştiu bine că m-am săturat să mai stau aşa aici!"

Aşteptă câtva timp fără să mai audă nimic; în cele din urmă se auzi huruitul unor roţi mici de car şi zarva multor glasuri, care vorbeau de-a valma; Alice desluşi cuvintele:

— Scara ailaltă unde e?

— Păi, eu trebuia s-aduc numa' una; Bil trebuia s-o aducă p-ailaltă.

— Bil! Ad-o-ncoa, flăcăule!

— Aşa, urcă-le aici, în colţul ăsta. Nu, întâi leagă-le una de alta, aşa n-ajung nici pân' la jumătate.

— A! las' c-o să meargă; nu mai tot găsi nod în papură.

— Na, Bileţel, prinde frânghia asta!

— O să-l ţină acoperişul?

— Ai grijă de olanul ăla desprins!... O! ia uite-l, cade! Jos capetele! (Nişte trosnete tari.) ...Cine naiba făcu asta?... Bil trebuie să fi fost!... Cine intră pe coş!...

— No, eu nu! Du-te tu!

— Ba, asta n-o fac, nu!

— Să coboare Bil prin coş.

— Ei, n-auzi, Bileţel? Stăpânu' zice că tu să cobori prin coş!

"Aşa! Va să zică Bil o să coboare prin coş, nu zău? îşi spuse Alice. Toate alea văd că lui Bil i se pun în spinare! Eu, una, n-aş vrea să fiu în locul acestui Bileţel! E cam strâmt hornul ăsta, ce-i drept, dar cred că la o adică sunt eu în stare să trag un picior zdravăn prin el!"

Îşi trase, cât putu, piciorul înapoi şi aşteptă până ce auzi, aproape, deasupră-i, o lighioană mică — de ce soi să fi fost nu putea ghici — scormonind şi luptându-se a se strecura prin horn; şi-apoi, zicându-şi: "Ăsta e Bil!", Alice izbi o dată zdravăn cu piciorul şi-aşteptă să vadă ce se mai întâmplă.

Întâi şi întâi n auzi pe toţi, într-un glas, strigând:

— Ia uitaţi-l pe Bil, cum sare!

Apoi glasul Iepuraşului singur:

— Prindeţi-l voi, ăi de lângă gard!

Apoi tăcere — apoi iar învălmăşeală de glasuri.

— Ţineţi-i capul!

— Niţel rachiu!

— Vezi să nu se înece!

— Ce s-a-ntâmplat, băiatule? Ce-ai păţit!?

— Spune-ne tot!

În cele din urmă se auzi scârţâind un glăscior slab ("ăsta-i Bil", gândi Alice):

— De, nici eu nu prea ştia Nu, nu mai îmi daţi; mă simt mai bine acum, da-s prea năucit ca să vă povestesc. Tot ce ştiu e că... s-a repezit nu-ş' ce naiba la mine, prin horn, şi mi-a pocnit un bobârnac de-am zburat ca o cometă!

— Da, zău, Bileţel, chiar aşa-ai zburat! adeveriră ceilalţi.

— Trebuie să dăm foc casei! se auzi glasul Iepurelui.

Atunci Alice strigă cât putu de tare:

— Dacă faceţi una ca asta, o pun pe Dina să vă-nhaţe!

Urmă o tăcere de moarte, iar Alice gândi: "Mă întreb ce vor face acum? Dacă ar avea un dram de minte, ar scoate acoperişul".

Un minut-două mai târziu, începură iar să se foiască, şi Alice îl auzi pe Iepuraş:

— O roabă o s-ajungă pentru început

"O roabă cu ce?" se întrebă Alice. Dar n-avu timp să se întrebe mult, căci în clipa următoare o ploaie de pietricele mici se revărsă pe fereastră, unele atingându-i faţa. "Îi fac eu să înceteze", îşi spuse şi strigă cu glas tare:

— Să nu mai faceţi asta, c-o să vă pară rău!

Iar urmă o tăcere de moarte.

Alice băgă de seamă cu oarecare uimire că pietricelele împrăştiate pe podea se prefăceau toate în prăjiturele şi-atunci îi veni o idee straşnică.

"Dacă mănânc o prăjiturică din asta — gândi ea — e sigur c-o să mi se schimbe iar statura; şi cum mai mare nu pot să mă fac, probabil c-o să mă fac mai mică."

Aşa că înghiţi o prăjiturică şi constată cu încântare că începe imediat să se micşoreze. De îndată ce fu îndeajuns de mică pentru a putea trece prin uşă, părăsi casa în fugă. Afară văzu o grămadă de animale şi de păsări mici, care stăteau şi aşteptau. Bietul Pui de Şopârlă, Bil, era în mijlocul lor, sprijinit de doi Şoareci albi, care îi dădeau să bea ceva dintr-o sticlă. Când o zăriră, se năpustiră cu toţii către Alice; dar ea o luă la fugă cât putu de iute şi se văzu curând la adăpost, într-o pădure deasă.

"Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l fac — îşi spunea Alice — este să cresc din nou până la măsura mea obişnuită; iar cel de-al doilea, să găsesc drumul către grădina aceea încântătoare. Cred că ăsta e cel mai bun plan."

Părea, fără îndoială, un plan excelent, foarte bine şi foarte simplu întocmit; singura greutate era că Alice n-avea nici cea mai mică idee cum să înceapă a-l împlini; iar pe când privea îngrijorată în juru-i prin desişul arborilor, un hămăit scurt şi repezit, chiar deasupra capului ei, o făcu să se uite repede în sus.

Un cătelandru uriaş o privea de la înălţimea ochilor lui mari şi rotunzi şi, întinzând şovăielnic o labă, încerca s-o atingă.

— Mititelul de el! zise Alice, cu glas mângâios, şi se căzni să-l fluiere, dar totodată fi era grozav de teamă ca nu cumva să fie flămând, căci atunci probabil c-ar fi mâncat-o, cu toate mângâierile ei.

Aproape fără să-şi dea seama, culese de pe jos o crenguţă şi i-o întinse; căţeluşul, când o văzu, făcu un salt în aer cu toate patru picioarele, scheunând de încântare, şi se repezi la crenguţă, făcându-se că vrea s-o sfâşie. Alice se feri îndărătul unei urzici înalte, ca să n-o dea peste cap căţelandrul; în clipa când ieşi iar la iveală, de cealaltă parte a urzicii, el iar se avântă spre crenguţă, făcând o tumbă în aer, de zorit ce era s-o apuce. Alice gândi că asta era ca şi cum s-ar fi jucat cu un cal de camion, şi temându-se în fiece clipă să n-o calce îi picioare căţeluşul, fugi iar să se ascundă îndărătul urzicii. După aceea, căţeluşul începu o figură nouă: se tot repezea de aproape la crenguţă, alergând de fiece dată puţintel înainte şi o bună bucată înapoi, şi lătrând tot timpul, cu glas răguşit; în cele din urm