(1949)





NEMURITORUL



Solomon saith: There is no new thing upon the earth. So that as Plato had an imagination, that all knowledge was but remembrance; so Solomon giveth his sentence, that all novelty is but oblivion.



Francis Bacon: Essays LVIII





La Londra, la începutul lui iunie1929, anticarul Joseph Cartaphilus, din Smirna, i-a oferit prinţesei de Lucinge cele şase volume in-cvarto (1715-1720) din Iliada lui Pope. Prinţesa le-a cumpărat; când le-a primit, a schimbat câteva vorbe cu el. Era, se spune, un om sfârşit şi înfricoşător, cu ochii şi barba cenuşii, cu trăsături deosebit de vagi. Se descurca cu ignoranţă şi fluiditate în mai multe limbi; în numai câteva minute a trecut de la franceză la engleză şi de la engleză la o încrucişare enigmatică de spaniolă din Salonic şi portugheză din Macao. Prin octombrie, prinţesa a aflat de la un pasager de pe „Zeus" că Joseph Cartaphilus a murit pe mare, întorcându-se la Smirna şi că l-au înmormântat pe insula Ios. În ultimul volum din Iliada a dat peste manuscrisul care urmează.

Originalul este scris în engleză şi e plin de latinisme. Versiunea pe care o oferim este literală.





I



Dacă-mi amintesc bine, munca mea a început într-o grădină din Tebas Hekatompylos, pe vremea împăratului Diocleţian. Luptasem (fără glorie) în recentele războaie egiptene şi eram tribunul unei legiuni care a fost încartiruită în Berenice, în faţa Mării Roşii: febra şi magia îi sfâşiaseră pe mulţi dintre cei care, măreţi, râvneau tăioase oţeluri. Mauritanii au fost învinşi, pământurile pe care se aflaseră oraşele răsculate au fost închinate în întregime zeilor platonici; Alexandria, neputincioasă, a implorat în zadar mila Cezarului; în mai puţin de un an, legiunile au repurtat deja triumful, dar eu abia de-am reuşit să zăresc chipul lui Marte. Această pierdere m-a durut mult şi poate tocmai asta a fost pricina pentru care m-am apucat să descopăr, în deşerturile înfricoşătoare şi tăcute, Oraşul secret al Nemuritorilor.

Munca, am spus, am început-o într-o grădină din Teba. N-am dormit toată noaptea pentru că ceva, nu ştiu ce, mi se zbătea în inimă. M-am ridicat înainte de-a se lumina; sclavii mei dormeau, iar luna avea aceeaşi culoare cu cea a nisipurilor nesfârşite. Un călăreţ, rănit şi învins, se-apropia dinspre soare-răsare. La câţiva paşi de mine, a căzut de pe cal. M-a întrebat cu un glas pierdut şi mistuitor, în latină, de numele râului care scălda zidurile oraşului. I-am răspuns că era Egiptul, pe care îl hrănesc ploile. Altul este râul pe care-l caut, mi-a replicat el, trist, râul secret, cel care-i purifică pe oameni de moarte. Sângele, negru, îi înflorea pe piept. Mi-a spus că patria sa era un munte, dincolo de Gange, şi că acolo se credea că dacă cineva merge spre apus, unde se sfârşeşte lumea, va ajunge la râul a cărui apă îţi dă nemurirea. A mai adăugat că de partea cealaltă se află Oraşul Nemuritorilor, plin de fortăreţe, amfiteatre şi temple. A murit înainte de zori, iar eu m-am hotărât să descopăr oraşul şi râul. Interogaţi de călău, câţiva prizonieri mauri-tani au confirmat spusele călăreţului; cineva şi-a amintit de câmpia elizee, la capătul pământului, în care viaţa oamenilor e fără sfârşit; altcineva şi-a adus aminte de crestele din care izvorăşte Pactolo, unde oamenii trăiesc un secol. La Roma, am stat de vorbă cu filosofi care şi-au dat cu părerea că a lungi viaţa oamenilor înseamnă a le lungi agonia şi, deci, a înmulţi numărul morţilor. Nu mai ştiu dacă am crezut vreodată în Oraşul Nemuritorilor: cred că pe-atunci mi-era de-ajuns doar căutarea lui. Flavio, proconsul în Getulia, mi-a pus la dispoziţie, pentru aceasta, două sute de soldaţi. În plus, am mai recrutat mercenari care susţineau că sunt cunoscători ai drumurilor, dar au fost tocmai cei care-au dezertat înaintea celorlalţi.

Întâmplările petrecute după aceea au deformat până la nerecunoaştere amintirea primelor noastre zile. Am pornit din Arsinoe şi-am intrat în vâlvătaia deşertului. Am străbătut ţara troglodiţilor care se hrănesc cu şerpi şi nu cunosc schimbul de cuvinte; pe cea a garamanţilor, care-şi au femeile-n comun şi se hrănesc cu carne de leu; pe cea a augilor, cei care nu-l venerează decât pe Tartar. Am bătut şi alte deşerturi, cu nisip negru, în care călătorul trebuie să-şi sacrifice orele nopţii, pentru că cele ale zilei sunt insuportabile. Am zărit de departe muntele care-a dat numele oceanului: pe poalele lui creşte euforbiu sau laptele-cucului, care anihilează efectul otravei; pe culmi locuiesc satirii, un popor de oameni cruzi şi primitivi, înclinaţi desfrâului. Şi tuturor ni s-a părut imposibil ca în nişte întinderi atât de sălbatice, unde ţărâna naşte monştri, să se poată afla un oraş atât de faimos. Dar am continuat marşul, căci o întoarcere ar fi fost de mare ruşine. Unii dintre cei mai curajoşi s-au culcat cu faţa la lună; i-a ars febra; alţii au băut nebunia şi moartea din apa împuţită a bălţilor. Pe-atunci au început şi dezertările şi imediat după aceea, rebeliunile. N-am şovăit în faţa legilor şi le-am reprimat. Am procedat just, dar un centurion m-a avertizat că răzvrătiţii (dornici să răzbune crucificarea unuia dintre ei) pun la cale asasinarea mea. Am fugit din garnizoană cu puţinii soldaţi ce-mi rămăseseră credincioşi. I-am pierdut prin vârtejurile de nisip, în nopţi fără margini. Am fost rănit de-o săgeată cretană. Şi nu mai ştiu dacă am rătăcit mai multe zile fără să dau de apă sau una singură, multiplicată de soare, de sete şi de teama de sete. M-am lăsat dus de voia calului. În zori, depărtarea s-a ridicat încărcată de turnuri şi piramide. Am visat că dau peste un labirint neobişnuit de viclean: în centru se afla un urcior; îl atingeam parcă, îl vedeam, dar drumurile către el erau atât de neaşteptate încât începeam să cred că voi muri înainte de a-l ajunge.





II



Revenindu-mi din coşmarul acesta, m-am trezit târât şi legat, într-o nişă de piatră oblongă, nu mai mare decât un mormânt obişnuit, săpat la mică adâncime în panta muntelui. Avea marginile umede, şlefuite mai degrabă de timp decât de oameni. O durere surdă-mi zdrobea pieptul, iar setea mă ardea. Am încercat să ies mai la vedere şi-am strigat ca un disperat. În josul muntelui, fără murmur, curgea un râu cotropit de mâl şi nisipuri; pe celălalt ţărm, strălucea (sub ultima sau sub prima lumină a soarelui) neîndoielnicul Oraş al Nemuritorilor. Ziduri, arcuri, frontispicii şi foruri: totul pe o câmpie de piatră. Câteva sute de nişe neregulate ca a mea, brăzdau muntele şi văile. În nisip, puţuri de mică adâncime. Din aceste găuri meschine (şi din nişe) răsăreau oameni cu pielea închisă, bărbi nearanjate şi dezbrăcaţi. Am crezut că-i recunosc: făceau parte din stirpea sălbatică a troglodiţilor, cei care împut ţărmurile Golfului Arabic şi grotele etiopice; nu m-a surprins faptul că nu vorbeau şi că mâncau şerpi.

Setea arzătoare m-a făcut să prind curaj. Mi-am dat seama că mă aflam cam la treizeci de picioare distanţă de ţărmurile nisipoase; m-am rostogolit pe munte în jos, cu ochii închişi şi mâinile legate la spate. Am băgat capul însângerat în apa întunecată. Şi-am băut aşa cum beau animalele. Înainte de a mă pierde iarăşi în vis şi deliruri, am repetat în mod inexplicabil câteva cuvinte greceşti: bogaţii troieni din Zelea care beau apele negre ale Esepului...

Nu-mi amintesc câte zile şi câte nopţi au trecut peste mine. Plin de durere, prea slăbit ca să redobândesc adăpostul cavernei, gol în nisipurile necunoscute, am lăsat ca luna şi soarele să se joace cu destinul meu zbuciumat. Troglodiţii, copilăroşi în sălbăticia lor, nu m-au ajutat nici să mor, nici să supravieţuiesc. I-am rugat în zadar să mă omoare. Şi-ntr-o zi, cu tăişul unei bucăţi de cremene, mi-am tăiat frânghiile. Într-o altă zi, m-am ridicat şi-am putut să cerşesc sau să fur — eu, Marcus Flaminius Rufus, tribun militar al uneia dintre legiunile Romei — prima mea porţie de carne de şarpe.

Dorinţa de a-i vedea pe Nemuritori şi de-a pipăi Oraşul supraomenesc nu mă lăsa să dorm. Nu mai dormeau nici troglodiţii, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile: la început am înţeles că mă supravegheau; mai apoi, s-au molipsit de neliniştea mea, aşa cum se molipsesc câinii. Ca să mă-ndepărtez de satul sălbatic am ales ora cea mai agitată, cea dinaintea înserării, când aproape toţi oamenii îşi părăseau cavernele şi gropile lor pentru a privi apusul soarelui, fără a-l vedea. M-am rugat cu glas tare, nu atât pentru a primi darul divin, cât pentru a intimida tribul cu cuvinte articulate. Am traversat râul pierdut sub mocirlă şi m-am îndreptat spre Oraş. M-au urmat, nehotărâţi, doi sau trei oameni. Erau (ca şi ceilalţi din acest neam) scunzi; nu-mi inspirau teamă, ci repulsie. A trebuit să ocolesc câteva gropi adânci, ca nişte cariere; înşelat de grandoarea Oraşului, îl crezusem aproape. Dar abia către miezul nopţii am reuşit să ajung între formele idolatre ridicate pe nisip galben şi printre umbrele negre ale zidurilor. Un fel de oroare sacră m-a oprit pe loc. Atât de îngrozitoare sunt pentru un om deşertul şi necunoscutul, încât m-am bucurat că unul dintre troglodiţi mă însoţise până la capăt. Am închis ochii şi-am aşteptat (fără să dorm) să se facă ziuă.

Am spus că Oraşul se înălţa pe o câmpie de piatră. Această câmpie, asemănătoare cu ţărmurile stâncoase, nu era mai puţin ostilă decât zidurile. Şi mi-am obosit paşii în zadar: fundamentul de bazalt nu-şi arăta nici o regularitate, zidurile, mereu aceleaşi, nu păreau să aibă nici un fel de poartă. Arşiţa zilei m-a obligat din nou să mă adăpostesc într-o cavernă; în fundul acesteia mai exista un fel de puţ, iar în acesta se afla o scară care se arunca în negura abisului cel mai de jos. Am coborât; prin haosul unor coridoare sordide, am ajuns într-o vastă cameră rotundă, abia desluşită în întuneric. Avea nouă uşi; opt dădeau spre un labirint care se termina în aceeaşi cameră; cea de-a noua (tot printr-un labirint) da într-o altă cameră rotundă; exact ca prima. Nu mai ştiu câte camere erau în total; nenorocul şi neliniştea mea le-au multiplicat, poate. Tăcerea, aproape perfectă, îmi era ostilă; nu exista nici un alt murmur în această reţea adâncă în afara unui vânt subteran a cărui pricină n-am descoperit-o; printre crăpături, fără zgomot, se strecurau firişoare de apă feruginoasă. M-am obişnuit, nu fără teamă, cu această lume îndoielnică şi-am început să cred că e cu neputinţă să mai existe altceva decât aceste subsoluri cu câte nouă uşi, bifurcate la nesfârşit. Nu-mi amintesc cât timp am mers pe sub pământ; ştiu doar că de câteva ori am confundat, cu aceeaşi nostalgie, satul crud al sălbaticilor şi oraşul meu natal, cu viţă de vie.

În adâncul unui coridor, un zid neprevăzut mi-a oprit paşii, iar o lumină îndepărtată s-a revărsat peste mine. Mi-am ridicat ochii iritaţi: sus, într-un înalt vertiginos, am văzut un cerc de cer atât de albastru, încât mi s-a părut de purpură. Nişte trepte de metal scăldau zidul. Oboseala mă trăgea în jos, dar am izbutit să urc, oprindu-mă, din când în când, doar pentru a suspina de fericire. Au început să apară capiteluri şi cornişe, frontoane triunghiulare şi bolţi, alcătuiri pompoase de granit şi de marmură. Aşa mi-a fost dat să ajung din întunecata urzeală a labirinturilor în Oraşul strălucitor.

Am pătruns, mai întâi, într-un fel de piaţetă; mai bine spus o curte. Era înconjurată de-un singur edificiu de formă neregulată şi de înălţimi deosebite. Cupole şi coloane intrau în alcătuirea sa eterogenă. Mai înainte însă de orice altă trăsătură a sa, m-a surprins vechimea impresionantă a construcţiei. Am simţit că exista de dinaintea oamenilor şi a pământului. Această vechime vădită (chiar dacă era înfricoşătoare vederii) mi s-a părut potrivită cu munca Nemuritorilor. Cu grijă la început, indiferent după aceea şi disperat în cele din urmă, am rătăcit pe scările şi pavajul inextricabilului palat. (Mai târziu mi-am dat seama că suprafaţa şi înălţimea treptelor erau deosebite, fapt care m-a făcut să-nţeleg oboseala de care eram cuprins.) Acest palat este opera zeilor, m-am gândit eu. După aceea, am cercetat încăperile nelocuite şi mi-am corectat acest gând: Zeii care l-au construit au murit. I-am observat toate deosebirile şi mi-am spus: Zeii care l-au construit erau nebuni. Ştiu, am spus-o cu o neînţeleasă reprobare, care suna aproape ca o remuşcare, mai mult din oroare intelectuală decât din teamă sensibilă. Impresiei de enormă vechime i s-au adăugat altele: cea de nesfârşit, cea de cruzime, cea de nebunie fără de margini. Străbătusem un nou labirint, dar strălucitorul Oraş al Nemuritorilor m-a înspăimântat şi mi-a repugnat. Un labirint este o casă făcută pentru ca oamenii să se rătăcească în ea; arhitectura lui, bogată în simetrii, este subordonată acestui scop. Palatul pe care l-am cercetat, nu în întregime, avea o arhitectură lipsită de sens. Abundau coridoarele fără ieşire, ferestrele înalte ce nu puteau fi ajunse, uşile arătoase care dădeau în celulele minuscule sau în câte un puţ, iar scările erau inversate, cu treptele şi balustradele în jos. Altele, înşiruite aerat pe latura unui zid monumental, mureau fără să ajungă în nici o parte, după câteva răsuciri prin negura de sus a clopotelor. Nu ştiu dacă toate exemplele enumerate sunt reale; ştiu că mulţi ani mi-au provocat coşmaruri şi nu-mi mai dau seama care sunt adevărate şi care închipuite de nopţile mele. Acest oraş (m-am gândit eu) este atât de oribil, încât simpla sa existenţă şi dăinuire, chiar în mijlocul unui deşert, contaminează trecutul şi viitorul, precum şi, într-un anume fel, astrele. Cât timp va exista, nimeni în lume nu poate să fie curajos sau fericit. Nu vreau să-l descriu; un haos de cuvinte eterogene, un corp de tigru sau de taur în care foiesc în mod monstruos, uniţi şi urându-se, dinţi, organe şi capete, pot (aşa cred) să fie nişte imagini aproximative.

Nu-mi amintesc etapele întoarcerii mele printre cavernele umede sau pline de praf. Ştiu doar că, ieşind din ultimul labirint, mi-era teamă să nu mă aflu înconjurat din nou de nefastul Oraş al Nemuritorilor. Nimic altceva nu mai ţin minte. Şi-această uitare, voluntară, poate, îmi e imposibil s-o mai înfrâng; poate că împrejurările evadării mele au fost atât de ingrate încât într-o zi, în care nu le uitasem de tot, am jurat să le uit cu desăvârşire.





III



Cei care-au citit cu atenţie povestea chinurilor mele, îşi vor aminti că un om din trib m-a însoţit ca un câine, până sub umbra neregulată a zidurilor. Când am ieşit din ultimul subsol, am dat peste el la gura cavernei. Stătea întins pe nisipul pe care trasa prosteşte un lanţ de semne, ca nişte litere apărute în vis, care, exact în clipa când crezi că le poţi desluşi, se amestecă. La început, am crezut că-i vorba de o scriere sălbatică; apoi, m-am gândit că nişte oameni care n-au ajuns încă la vorbire nu puteau să aibă o scriere. În plus, nici unul din semnele acelea nu se mai asemăna cu un altul, ceea ce excludea sau îndepărta posibilitatea de a fi simboluri. Omul le trasa, se uita la ele şi-apoi le îndrepta. Brusc, ca şi când treaba asta l-ar fi obosit, le-a şters cu palma şi cu antebraţul. M-a privit şi n-a părut să mă recunoască. Totuşi, alinarea mea era atât de mare şi-mi umplea sufletul (sau poate atât de mare şi de înfricoşătoare era singurătatea mea), încât am început să mă gândesc că acest troglodit, pe nisipul cavernei, mă aşteptase. Soarele încălzea câmpia; când ne-am întors în sat, sub primul licăr al stelelor, nisipul ne fierbea sub tălpi. Trogloditul venea în spatele meu; mi-am propus ca, în noaptea aceea, să-l învăţ să recunoască şi, poate, să repete câteva vorbe. Câinele şi calul sunt în stare de primul lucru, am gândit eu; multe păsări, ca privighetoarea Cezarului, sunt în stare de cel de-al doilea. Oricât ar fi de nedezvoltată înţelegerea unui om, trebuie să fie întotdeauna superioară animalelor.

Umilinţa şi mizeria trogloditului m-au făcut să-mi amintesc de înfăţişarea lui Argos, bătrânul câine muribund din Odiseea, şi din pricina asta i-am pus numele de Argos şi-am încercat să-l învăţ să-l pronunţe. N-am reuşit, am încercat din nou şi, zadarnic. Eforturile mele, rigoarea, obstinaţia au fost întru totul în van. Nemişcat, cu ochii la fel, părea să nu audă sunetele pe care voiam să le repete. La numai câţiva paşi de mine, părea că se află foarte departe. Trântit pe nisip, ca un sfinx de lavă, mic şi neputincios, lăsa cerurile să se rotească deasupra lui, din zori până-n amurguri. M-am gândit că-i imposibil să nu observe intenţiile mele. E cunoscută, între etiopieni, ideea că maimuţele nu vorbesc înadins pentru ca să nu fie puse să muncească, şi mi-am explicat tăcerea lui Argos ca datorându-se neîncrederii sau fricii. De-aici am trecut la gânduri şi mai negre. Între altele, că Argos şi eu aparţineam unor universuri distincte, că percepţiile noastre erau la fel, dar că el le combina într-un alt mod, construind cu ele alt fel de obiecte. M-am gândit la o lume fără memorie şi fără timp, la un limbaj care nu cunoaşte substantivele, un limbaj al verbelor impersonale sau al epitetelor nedeclinabile. Şi-aşa au trecut zilele, iar cu zilele, anii, până când ceva, asemănător cu fericirea, s-a întâmplat într-o dimineaţă. A plouat cu o lentoare nemaicunoscută.

Nopţile din deserturi pot să fie reci, dar noaptea aceea a fost ca un incendiu. Am visat că un râu din Tesalia (căruia îi restituisem un peşte de aur) venea să mă răscumpere; l-am auzit apropiindu-se peste nisipul roşu şi piatra cenuşie; răcoarea aerului şi zgomotul ploii m-au trezit din somn. Am alergat, gol, s-o primesc peste mine. Noaptea era pe sfârşite; sub norii gălbui, tribul, nu mai puţin fericit decât mine, îşi oferea trupurile ploii care cădea, într-un fel de extaz. Părea că intonează un cor celor divini. Argos, cu ochii la cer, gemea; şuvoaie repezi îi curgeau pe faţă; nu numai de apă, ci (am aflat-o după aceea) şi de lacrimi. Argos! am strigat, Argos!

Şi-atunci, cu o blândă supunere, ca şi când ar fi descoperit un lucru pierdut şi uitat de mult amar de timp, Argos a îngânat aceste cuvinte: Argos, câinele lui Ulise. Iar mai apoi, fără să mă privească: Câinele acela, aruncat în bălegar.

Am acceptat realitatea cu uşurinţă, poate, tocmai pentru că ne-am dat seama că nimic nu-i real. L-am întrebat ce ştie despre Odiseea. Vorbea greceşte cu greutate; a trebuit să-i repet întrebarea.

Foarte puţine lucruri, mi-a spus el. Mai puţin decât cel mai sărman rapsod. Au trecut o mie şi o sută de ani de când am compus-o.





IV



În ziua aceea mi s-au lămurit toate. Troglodiţii erau Nemuritorii, pârâiaşul cu apă feruginoasă, Râul pe care-l căuta călăreţul. Oraşul a cărui faimă ajunsese până la Gange fusese distrus de Nemuritori în urmă cu nouă secole. Cu relicvele ruinelor lui, ridicaseră pe acelaşi loc oraşul smintit pe care-l vizitasem: un fel de parodie sau de revers, precum şi templul închinat zeilor iraţionali care stăpânesc lumea şi despre care nu ştim nimic, în afara faptului că seamănă cu oamenii. Construirea lui a fost ultimul simbol pe care Nemuritorii au înţeles să-l lase; aceasta marchează o etapă în care, apreciind că totu-i zadarnic, s-au hotărât să trăiască în reculegere şi pură speculaţie. Au ridicat oraşul, l-au uitat şi s-au retras să trăiască în peşteri. Adânciţi în acestea, aproape că nu mai percepeau lumea fizică.

Acestea mi le-a spus Homer, ca şi când ar fi vorbit cu un copil. Mi-a vorbit, de asemenea, despre bătrâneţea sa şi despre ultima călătorie pe care a întreprins-o, asemenea lui Ulise, din dorinţa de a ajunge la oamenii care nu cunosc marea, nu mănâncă niciodată carne pregătită cu sare şi habar nu au ce este o vâslă. A locuit un secol în Oraşul Nemuritorilor. Când l-au distrus, i-a sfătuit să ridice altul. Asta nu trebuie să uimească pe nimeni. E arhicunoscut faptul că după ce a cântat războiul Ilionului, a proslăvit pe cel al broaştelor şi şoarecilor. A fost ca şi un Dumnezeu care, după ce a creat cosmosul, a făcut haosul.

A fi nemuritor e lucru zadarnic; în afara omului, toate animalele sunt nemuritoare pentru că ignoră moartea; un lucru de neînţeles, divin şi îngrozitor, e să te ştii nemuritor. Am observat că, în ciuda religiilor, această convingere e foarte rară. Izraeliţii, creştinii şi musulmanii cred în nemurire, dar veneraţia pe care o aduc tribut primului secol dovedeşte că nu cred decât în aceasta, sortindu-le pe toate celelalte pedepsirii şi recunoaşterii lui. Mult mai rezonabilă mi se pare roata anumitor religii din Industan; în această roată, fără de sfârşit, fiecare viaţă este un efect al celei ce a precedat-o şi cauză a următoarei, dar nici una nu determină întregul... Îndoctrinată prin simpla profesare pe parcursul a mai multe secole, republica oamenilor nemuritori ajunsese la perfecţiunea toleranţei, aproape la dispreţuirea acesteia. Se cunoaşte faptul că în intervalul unui timp infinit, unui om trebuiau să i se întâmple toate lucrurile. Prin virtuţile sale trecute sau viitoare, orice om este vrednic de orice bunătate, dar şi de orice trădare, datorită infamiilor sale din trecut sau din viitor. Aşa cum în jocurile de noroc unele numere pare şi impare tind spre un echilibru, inocenţa şi prostia se anulează şi se corectează între ele, şi poate că poemul primitiv al Cidului este contragreutatea cerută de un singur epitet din Egloge sau de o sentinţă din Heraclit. Gândul cel mai fugar răspunde unui desen invizibil şi poate să încununeze sau să inaugureze o formă secretă. Se cunosc cazuri în care răul a fost provocat pentru a deveni bine în viitor sau a-i face pe oameni experţi în cunoaşterea lui trecută... Judecate astfel, toate actele noastre sunt fireşti, dar, în acelaşi timp, indiferente. Nu există merite morale sau intelectuale. Homer a compus Odiseea; presupunându-se un interval de timp infinit, cu întâmplări şi schimbări infinite, era imposibil să n-o fi scris, măcar o singură dată. Nimeni nu-i cineva, un singur om nemuritor este toţi oamenii. Asemenea lui Cornelius Agrippa, sunt zeu, erou, filosof, demon şi lume, ceea ce nu-i decât un mod arbitrar de a spune că nu sunt.

Conceptul despre lume ca un sistem cu compensaţii precise i-a influenţat definitiv pe Nemuritori. Mai întâi, i-a făcut invulnerabili în faţa pietăţii. Am vorbit despre vechile cariere de piatră, cele care împânzeau câmpia în partea cealaltă; cineva s-a pierdut în cea mai adâncă; nu se putea pedepsi, nici nu se putea să moară, dar îl chinuia setea; mai înainte de a-i fi aruncat o frânghie, au trecut şaptezeci de ani. De asemenea nu interesa propriul destin. Corpul era un domestic animal supus şi-i ajungea, o dată pe lună, pomana câtorva ore de somn, puţină apă şi o firimitură de carne. Nimeni să nu încerce să ne coboare din nou la ascetism. Nu există plăcere mai mare decât meditaţia, şi acesteia ne dăruim. Uneori, un stimul extraordinar ne restituie lumea fizică. De exemplu, vechea bucurie primitivă la căderea ploii din dimineaţa aceea. Aceste lapsusuri erau foarte rare; toţi nemuritorii erau în stare de o linişte perfectă; mi-amintesc de unul pe care nu l-am văzut niciodată în picioare: o pasăre îşi făcuse cuibul pe pieptul său.

Între corolarele doctrinei care susţine că nu există nici un lucru care să nu fie compensat de un altul, se află unul de-o foarte mică importanţă teoretică, dar care ne-a obligat, la sfârşitul sau la începutul secolului al X-lea, să ne risipim pe faţa pământului. Încape în aceste cuvinte: Există un râu ale cărui ape îţi dăruiesc nemurirea; în altă parte va exista un alt râu care să ţi-o ia. Numărul râurilor nu este infinit, un peregrin nemuritor care va străbate lumea va sfârşi, într-o zi, după ce a băut din toate. Ne-am propus să descoperim acest râu.

Moartea (sau presimţirea ei) îi face pe oameni patetici şi pretenţioşi. Şi te emoţionează prin condiţia lor de fantasme; orice lucru pe care-l îndeplinesc ar putea să fie cel de pe urmă. Nu există nici un chip care să nu se estompeze precum chipul dintr-un vis. Totul, între muritori, are valoarea irecuperabilului şi hazardului. În schimb, între nemuritori, fiecare act (şi fiecare gând) este ecoul altora care l-au precedat în trecut, fără scop vizibil sau prevestirea fidelă a altora, pe care o vor repeta în viitor până la vertij. Şi nu există nimic care să nu se piardă printre oglinzile neobosite. Nimic nu poate să se petreacă o singură dată, nimic nu este cu necesitate precar. Elegiacul, gravitatea, ceremoniozitatea nu sunt pentru Nemuritori. Homer şi eu ne-am despărţit la porţile Tangerului; cred că nu ne-am spus adio.

Am străbătut regate noi, imperii. În toamna anului 1066, pe podul de la Stamford, am făcut parte, nu mai ştiu dacă din armatele lui Harold, cel care n-a întârziat să-şi găsească soarta, ori din cele ale nefastului Harald Hardrada, cel care a cucerit şase picioare de pământ englez, sau ceva mai mult. În cel de-al şaptelea secol de la Hegira{1} , în cartierul Bulaq, am transcris cu o caligrafie îngrijită, într-o limbă pe care-am uitat-o, într-un alfabet pe care nu-l mai ştiu, cele şapte călătorii ale lui Sindbad, precum şi istoria Oraşului de Bronz. În curtea închisorii din Samarcand, am jucat mult timp şah. În Bikanir şi Boemia am profesat astrologia. În 1638 am fost la Kolozsvar şi după aceea la Leipzig. La Aberdeen, în 1714, am subscris pentru cele şase volume ale Iliadei lui Pope; mi-amintesc că le-am citit ca pe o desfătare. Prin 1729 am discutat originea acestui poem cu un profesor de retorică numit, cred, Giambattista; judecăţile sale mi s-au părut irefutabile. La 4 octombrie 1921, Patna, care mă ducea spre Bombay, a trebuit să acosteze într-un port de pe ţărmurile ...eritree{2}. Am coborât, mi-am adus aminte de alte dimineţi foarte îndepărtate, petrecute tot în faţa Mării Roşii, pe când eram tribun la Roma, iar febra, magia şi lâncezeala măcinau soldaţii. În afara portului am văzut un râu cu apă limpede; l-am gustat, din obişnuinţă, îndepărtându-mă de malurile lui, un arbore mi-a rănit dosul mâinii. O durere necunoscută mi s-a părut foarte vie.

Neîncrezător, tăcut şi fericit, am contemplat preţioasa formare a unei încete picături de sânge. Sunt iarăşi muritor, am repetat, semăn din nou cu ceilalţi oameni. Şi-n noaptea aceea am dormit până dimineaţa.





...Paginile acestea le-am revăzut peste un an. Cred că spun adevărul, dar în primele capitole şi în anumite paragrafe din altele, simt ceva fals. Asta ar putea să fie rezultatul unui abuz de date circumstanţiale, procedeu pe care l-am învăţat de la poeţii care contaminează totul cu falsitate, pentru că aceste date pot să fie pline de fapte, dar nu şi de memoria altora... Totuşi, am impresia că am descoperit o raţiune şi mai intimă. O voi mărturisi: nu are importantă dacă mă vor considera fantastic.

Istoria pe care v-am povestit-o pare ireală pentru că înlăuntrul ei se amestecă întâmplări din viaţa a doi oameni deosebiţi. În primul capitol, călăreţul vrea să ştie numele râului care scaldă zidurile Tebei; Flaminius Rufus, care mai înainte dăduse oraşului epitetul de Hekatompylos, îi spune că râul este Egiptul; nici una din aceste locuţiuni nu i se potriveşte lui, ci lui Homer, care aminteşte cu vădită intenţie, în Iliada, de Teba Hekatompylos, iar în Odiseea, prin gura lui Proteu şi a lui Ulise, în loc de Nil spune mereu Egipt. În cel de-al doilea capitol, romanul, bând apa vie, pronunţă câteva cuvinte în greceşte; aceste cuvinte sunt ale lui Homer şi pot fi găsite la sfârşitul catalogului de nave. După aceea, în palatul ameţitor, vorbeşte de „o reprobare care suna aproape ca o remuşcare"; aceste cuvinte sunt tot ale lui Homer, care proiectase această oroare. Astfel de anomalii m-au neliniştit, altele, de ordin estetic, m-au ajutat să descopăr adevărul. Ele se află în ultimul capitol; aici se află scris că am făcut parte, la Stamford, din armatele lui Harold, că în Bulaq am transcris călătoriile lui Sindbad marinarul şi că am subscris, în Aberdeen, la Iliada englezească a lui Pope. A se citi, inter alia: „În Bikanir şi în Boemia am profesat astrologia". Nici una din aceste mărturii nu este falsă; semnificativ este faptul că le-am descoperit. Dintre toate, primul pare să se petreacă unui om de arme, dar mai apoi se descoperă că povestitorul nu se gândeşte la război, ci la soarta oamenilor. Cele care urmează sunt şi mai ciudate. Un motiv nedefinit m-a obligat să le am în vedere; ştiam că erau patetice. Spuse de romanul Flaminius Rufus, nu sunt. Spuse de Homer, da; e ciudat ca acesta să copieze în secolul al treisprezecelea aventurile lui Sindbad, celălalt Ulise, şi să descopere, după multe secole, într-un regat boreal şi într-o limbă sălbatică, formele Iliadei. În ceea ce priveşte propoziţia despre Bikanir, se înţelege foarte uşor că a fost făcută de un om de litere, dornic (asemenea autorului care a întocmit catalogul de nave) să arate cuvinte splendide.

Când se apropie sfârşitul, nu mai rămân chipuri ale amintirii; rămân doar cuvinte. Nu-i ciudat faptul că timpul le-ar fi confundat pe cele care m-au reprezentat cândva cu cele care au fost simboluri ale sorţii ce m-au însoţit atâtea secole. Am fost Homer; pe scurt, voi fi Nimeni, asemenea lui Ulise; voi fi toţi: voi muri.



Post-scriptum 1950. Dintre comentariile stârnite de publicarea celor de mai sus, cel mai ciudat, dar nu şi cel mai urban, se intitulează, biblic, A Coat of Many Colours (Manchester, 1948) şi este semnat de condeiul tenace al doctorului Nahum Cordovero. Are vreo sută de pagini. Vorbeşte de straturile greceşti, de straturile latinităţii vulgare, de Ben Jonson, cel ce şi-a apărat contemporanii cu citate din Seneca, de Virgilius evanghelizans al lui Alexander Ross, de artificiile lui George Moore şi Eliot şi, în cele din urmă, de „povestirea atribuită anticarului Joseph Cartaphilus". (Din primul capitol demască scurtele complicaţii după Pliniu (Historia naturalis, V, 8); din cel de-al doilea, pe cele după Thomas de Quincey (Writings, III, 439); din cel de-al treilea, o scrisoare a lui Descartes adresată ambasadorului Pierre Chanut; din cel de-al patrulea, pe Bernard Shaw (Back to Methuselah, V). Deduce, din acestea, că întregul document este apocrif.

Această concluzie, după părerea mea, este inadmisibilă. Când se apropie sfârşitul — scria Cartaphilus — nu mai rămân chipuri ale amintirii; doar cuvinte. Cuvinte, cuvinte frânte şi mutilate, cuvintele altora, pomană săracă pe care o lasă ceasurile şi secolele.





Pentru Cecilia Ingenieros





Ernesto Sábato ne sugerează că acel „Giambattista", care a discutat cu anticarul Cartaphilus originea Maclei, este Giambattista Vico; acest italian susţinea că Homer este un personaj simbolic, ca Platon sau Ahile.



MORTUL



Ca un locuitor din suburbiile Buenos Aires-ului, un nimenea trist şi fără nici o virtute în afară de infatuarea curajului, să se piardă în pustiurile sălbatice de la frontiera Braziliei şi să ajungă căpitan de contrabandişti, pare, de la început, imposibil. Celor care înţeleg astfel lucrurile vreau să le istorisesc destinul lui Benjamin Otálora, despre care poate nu a mai rămas nici măcar o amintire în Balvanera, dar care a murit în legea sa, împuşcat la graniţa cu Râo Grande do Sul. Nu cunosc amănunte despre aventura sa; când le voi afla, va trebui să corectez paginile acestea. Până atunci, însă, scurta naraţiune care urmează poate fi folositoare.

Benjamin Otálora are, prin 1891, nouăsprezece ani. Un tinerel cu fruntea îngustă şi ochi albaştri, violent ca toţi cei care descind din basci; cu o cicatrice de cuţit pe obraz, semn fericit că este un om curajos. Nu-l neliniştesc nici moartea adversarului său, nici necesitatea de a fugi cât mai repede din Republică. Mai marele cartierului său îi dă o scrisoare către un anume Azevedo Bandeira, din Uruguay. Otálora se îmbarcă, oceanul e agitat, bântuit de furtună; a doua zi rătăceşte pe străzile din Montevideo, cu o nemărturisită şi, poate, neştiută tristeţe. Nu-l întâlneşte pe Azevedo Bandeira; spre miezul nopţii, într-o cârciumă din Paso del Molino, asistă la un scandal dintre nişte păstori. Un cuţit străluceşte în aer; Otálora nu ştie cine are dreptate, dar îl atrage savoarea pură a pericolului, aşa cum pe alţii îi atrage jocul de cărţi sau muzica. Opreşte, în învălmăşeală, lovitura joasă de cuţit pe care un peon i-o pregătea unui om tuciuriu, cu poncho. Acesta, o va afla după aceea, era Azevedo Bandeira. (Otálora, într-o astfel de situaţie, distruge scrisoarea, preferând să-şi rezolve treburile el însuşi.) Azevedo Bandeira face, cu toată vitejia lui, impresia unei fiinţe contrafăcute; pe chipul său, uşor de desluşit, se află evreul, negrul şi indianul în toată înfăţişarea, maimuţa şi tigrul; cicatricea care-i brăzdează obrazul e o podoabă în plus, ca şi mustaţa neagră.

Proiecţie sau greşeală a băuturii, scandalul s-a stins cu aceeaşi rapiditate cu care-ncepuse. Otálora cinsteşte cu păstorii, îi însoţeşte la un chef şi-apoi, când soarele era deja sus, la un han din Oraşul Vechi. În curtea din spate, nepietruită, dormea fiecare după cum putea să-şi aştearnă. Destul de vag, Otálora compară noaptea aceasta cu cea care trecuse; acum, calcă pe pământ sigur, printre prieteni. Îl nelinişteşte, e adevărat, gândul că ar trebui să părăsească Buenos Aires-ul. Doarme până la amiază, când îl trezeşte cel care, beat, îl atacase pe Bandeira. (Otálora îşi aminteşte că omul acesta luase parte cu toţi ceilalţi la cheful de peste noapte şi că Bandeira l-a aşezat în dreapta sa şi l-a obligat să bea în continuare.) Acum a venit să-i spună că-l cheamă şeful. Într-un fel de birou care dă în vestibul (Otálora nu a mai văzut niciodată un vestibul cu uşi laterale) îl aşteaptă Azevedo Bandeira, alături de o femeie dispreţuitoare, cu părul vopsit. Bandeira îl linişteşte, îi oferă un pahar de rachiu, îi repetă că pare un om curajos, şi-i propune să meargă în Nord, cu ceilalţi, pentru a duce o cireada de vite. Otálora primeşte; spre dimineaţă sunt deja pe drum, către Tacuarembo. Pentru Otálora începe, atunci, o viaţă deosebită, cu răsărituri vaste şi-amiezi cu miros de cal. E o viaţă nouă pentru el, uneori crudă, dar care-i pătrunde sufletul, pentru că asemenea oamenilor din alte ţări care presimt marea şi-şi petrec vara pe ţărmurile ei, noi (chiar şi cel care urzeşte aceste simboluri) îndrăgim câmpia fără de margini răsunând sub copitele cailor. Otálora crescuse într-un cartier de căruţaşi şi crescători de vite; în mai puţin de un an se face gaucho. Învaţă caii la călărie, îmblânzeşte mânjii, deprinde înjunghierea, mânuirea lasoului simplu, cel care prinde animalul şi pe cea a celui cu bile, care-l trânteşte la pământ. Se obişnuieşte să reziste somnului, furtunilor, frigului sau arşiţei; învaţă să mâne vitele fluierând sau strigând. În tot timpul acesta de ucenicie nu-l vede pe Azevedo decât o singură dată, dar îi simte întotdeauna prezenţa, căci a fi omul lui Bandeira înseamnă să fii respectat şi temut, şi pentru că în faţa oricărei dovezi de bărbăţie, aceşti gauchos spun că Bandeira ar fi fost mai presus. Cineva susţine că Bandeira s-a născut pe partea cealaltă a Cuareim-ului, în Rio Grande do Sul; lucrul acesta, deşi ar trebui să-l coboare, îl îmbogăţeşte, în mod subtil, cu imaginea pădurilor dese, a mlaştinilor, cu inextricabile, aproape infinite distanţe. Treptat, Otálora îşi dă seama că afacerile lui Bandeira sunt numeroase şi că cea mai bună dintre ele este contrabanda. A fi păstor înseamnă a fi slugă. Otálora îşi propune să devină contrabandist. Doi dintre tovarăşii săi, într-o noapte, trec frontiera şi se întorc cu câteva duzini de sticle cu rachiu de trestie. Otálora îl provoacă pe unul dintre ei, îl răneşte şi-i ocupă locul. Îl împing în faţă ambiţia şi o fidelitate nedesluşită. Trebuie să sfârşească (îşi spune el) prin a înţelege că eu fac mai mult decât toţi orientalii lui la un loc.

Şi mai trece un an până ce Otálora să se întoarcă la Montevideo. Străbat ţărmurile, oraşul (care i se pare foarte mare); ajung la casa şerifului; îşi întind să doarmă în curtea din spate. Trec zilele şi Otálora nu l-a văzut pe Bandeira. Cu spaimă, unii îi spun că-i bolnav; un om tuciuriu urcă la el, în dormitor, cu ceai mate şi cu apă caldă. Într-o după-amiază îi încredinţează treaba asta lui Otálora. Acesta se simte, vag, umilit, dar în acelaşi timp, mulţumit de sine.

Dormitorul e sărăcăcios mobilat şi întunecos. Un balcon care dă spre apusul de soare, o masă cu obişnuita dezordine a unui meşteşugar, încărcată cu frâie, căpestre, pistoale şi cuţite, precum şi o oglindă cu pete pe luciul de argint. Bandeira zace cu faţa-n sus, visează şi geme. Îl luminează ultimele raze, puternice încă, ale apusului. Patul larg şi alb pare să-l micşoreze şi să-l întunece; Otálora observă părul alb, oboseala, slăbiciunea, zbârciturile vârstei. Îl înfurie faptul că un bătrân ca acesta îi conduce pe ei. Îi trece prin minte gândul că ar fi de-ajuns o lovitură pentru a termina cu el. În oglindă însă, vede pe cineva care a intrat. E femeia cu părul roşu; e îmbrăcată doar pe jumătate, desculţă, şi-l cercetează cu o anume răceală. Bandeira se ridică, în timp ce soarbe mate după mate, vorbeşte de treburile obişnuite şi strânge între degete părul femeii. În cele din urmă îi îngăduie lui Otálora să părăsească încăperea.

Câteva zile după aceea primesc ordin să plece în Nord. Ajung într-o fermă pierdută, ca oricare alta, în câmpia fără de margini. N-o înveseleşte nici un arbore şi nici un râu. Soarele dimineţii şi cel al înserării o biciuiesc cu sângele lor. Curţile sunt înconjurate cu ziduri de piatră. Şi-această nevoiaşă şi săracă fermă se numeşte El Suspiro.

Otálora află de la peoni că Bandeira nu va întârzia mult şi va veni de la Montevideo. Întreabă de ce şi i se spune că a apărut un străin care ar vrea să poruncească prea mult. Otálora îşi dă seama că-i o glumă, dar îl măguleşte ideea că această glumă poate deveni adevărată. Află, în plus, că Bandeira s-a certat cu unul dintre şefii politici şi că acesta i-a retras sprijinul său. Ştirea aceasta-i plăcu.

Sosesc lăzile de arme cu ţeava lungă; sosesc un urcior şi un lighean pentru dormitorul femeii; perdele de damasc; apoi cuţitele, iar într-o dimineaţă, un călăreţ sumbru, cu barbă şi poncho. Se numeşte Ulpiano Suárez şi este capanga, adică garda lui Azevedo Bandeira. Vorbeşte puţin cu accent brazilian. Otálora nu-şi poate da seama dacă trebuie să pună tăcerea sa pe seama ostilităţii, dispreţului sau purei sălbăticii. Îşi dă în schimb seama că, pentru planul pe care-l urzeşte, are nevoie de prietenia sa.

În viaţa lui apare mai apoi un cal negru, adus din sud de către Azevedo, cu şa bătută-n ţinte şi brodată cu piele de tigru. Acest cal este un simbol al autorităţii şefului şi tocmai de aceea Otálora îl râvneşte şi ajunge să-l dorească, aşa cum îşi dorea, mânios, femeia cu păr strălucitor. Femeia, şaua, calul sunt atributele sau adjectivele unui om pe care vrea să-l distrugă.

Aici istoria se complică şi se adânceşte. Azevedo Bandeira e abil în arta intimidării progresive, în manevra satanică de a-l umili pe interlocutor treptat, amestecând adevăruri cu glume; Otálora se hotărăşte să folosească acest sistem în ceea ce-şi propune să facă. Se hotărăşte să-l înlocuiască, încet-încet, pe Bandeira. În expediţiile mai puţin periculoase, reuşeşte să câştige prietenia lui Suárez. Îi mărturiseşte planul său; Suárez îl asigură că-l va ajuta. După aceea se întâmplară multe lucruri, din care ştiu foarte puţine; Otálora nu se supune ordinelor lui Bandeira; le uită, le îndeplineşte altfel, le corectează. Destinul pare să lucreze alături de el, precipitând totul. Într-o după-amiază, la Tacuarembo, începe o bătălie cu împuşcături cu cei din Rio Grande do Sul. Otálora uzurpă rolul lui Bandeira şi-ncepe să dea ordine orientalilor. Un glonţ îi străpunge umărul, dar în seara aceea se întoarce la El Suspiro pe calul negru al şefului, câteva picături de sânge pătează blana tigrului, iar noaptea se culcă liniştit, în sfârşit cu femeia cu părul strălucitor. Alţii spun că faptele s-au petrecut într-o altă ordine şi nu toate în aceeaşi zi.

Dar Bandeira continua să rămână, măcar cu numele, şeful tuturor. Poruncile lui, însă, nu se mai îndeplinesc. Dintr-un amestec de milă şi obişnuinţă, Otálora nu se-atinge de el. Ultima scenă a povestirii se petrece în ultima noapte din 1894. În noaptea aceasta peonii mănâncă carne proaspătă şi beau alcool foarte tare; cineva îngână la nesfârşit o milongă. Beat, Otálora îşi manifestă, plin de sine, bucurie după bucurie; acest şir de aiureli este un simbol al destinului său irezistibil. Taciturn, între cei care strigă, Bandeira lasă noaptea să curgă plină de ţipete. Când bat cele douăsprezece ore, ca şi când ar avea o mare obligaţie de îndeplinit, se ridică şi bate încetişor la uşa femeii. Aceasta îi deschide imediat, de parcă ar fi stat aşteptându-l. Iese pe jumătate îmbrăcată şi desculţă. Cu un glas care pare foarte blând, supus, şeful îi spune:

— Acum, că tu şi el porteno vă iubiţi atâta, dă-i un sărut de faţă cu toţi.

Femeia încearcă să nu se supună, dar doi oameni o iau în braţe şi-o aruncă peste Otálora. Cu ochii-n lacrimi, îi sărută obrajii şi pieptul. Ulpiano Suárez şi-a scos pistolul. Otálora îşi dă seama, înainte de a muri, că l-au trădat de la început, că l-au condamnat chiar de atunci la moarte şi i-au îngăduit dragostea, şefia şi triumful pentru că-l considerau mort, pentru că pentru Bandeira era ca şi mort.

Suárez, cu dispreţ, ţinteşte şi trage.





TEOLOGII



Devastând grădina, profanând podoabele şi altarele, hunii au intrat pe cai în biblioteca monahală şi au distrus cărţile pe care nu le-au înţeles, le-au pedepsit, arzându-le, temători, poate că literele ar fi putut ascunde blesteme împotriva zeului lor, transfigurat într-un iatagan de fier. Au ars mineiuri şi codice, dar în mijlocul văpăilor, sub cenuşă, a rămas aproape intactă cea de-a douăsprezecea carte din Civitas Dei, unde se spune că Platon a predicat în Atena, că la capătul multor secole toate lucrurile îşi vor recăpăta starea din trecut şi că el, Platon, la Atena, în faţa aceluiaşi auditoriu, îl va învăţa doctrina aceasta. Textul iertat de flăcări s-a bucurat de o veneraţie deosebită, iar cei care l-au citit şi recitit în această parte îndepărtată de lume au pierdut din vedere faptul că autorul a susţinut această doctrină numai pentru a o combate mai târziu. Un secol după aceea, Aurelian, vicar în Aquilea, a aflat că, la malurile Dunării, monotonii (numiţi şi anulari), cea mai nouă sectă, propovăduiau ideea că istoria este un cerc şi că nu-i nimic care să nu fi fost şi care să nu fie. Sus, în munţi, Roata şi şarpele luaseră locul Crucii. Tuturor le era frică, dar toţi începeau să dea crezare zvonului că Ioan al Panoniei, distins datorită unui tratat asupra celui de-al şaptelea atribut al lui Dumnezeu, va pune capăt unei atât de abominabile erezii.

Aurelian a deplâns o astfel de stare, în special pe cea de pe urmă. Ştia foarte bine că în materie de teologie, orice noutate comportă un risc; mai apoi însă, şi-a dat seama că teza timpului circular era destul de fără importanţă, destul de înfricoşătoare, totodată, dar fără un risc deosebit. (Ereziile de care trebuie să ne fie frică sunt cele care se pot confunda cu ortodoxismul.) L-a durut însă intervenţia — amestecul — lui Ioan al Panoniei. Acesta, doisprezece ani mai înainte, cu gălăgioasa sa De septima affectione Dei sive de aeternitale, uzurpase o problemă din specialitatea sa; acum, ca şi cum problema timpului îi aparţinea tot lui, va interveni pentru a-i suprima, poate cu argumentele lui Procust, cu leacuri mai înfricoşătoare decât cele ale Şarpelui, pe anulari... şi-n noaptea aceea, Aurelian şi-a petrecut timpul revăzând vechiul dialog al lui Plutarh privitor la sfârşitul oracolelor; în paragraful douăzeci şi nouă a citit o glumă adresată stoicilor, cei care susţin un infinit ciclu de lumi, cu sori şi luni infinite, cu mulţi Apollo, Diane şi Poseidoni. Descoperirea aceasta i s-a părut a fi un semn bun; s-a hotărât să păşească înaintea lui Ioan de Panonia şi să-i contrazică pe ereticii Roţii.

Există oameni care doresc să cucerească dragostea unei femei pentru a uita de ea, pentru a nu se mai gândi la ea; Aurelian dorea să-l întreacă pe Ioan de Panonia, pentru a se vindeca de mânia pe care i-o provoca. Şi nu pentru a-i pricinui vreun rău. Temperat de munca obişnuită, de construirea de silogisme şi inventarea de injurii, de acele nego, autem şi nequaquam, a putut să uite această mânie. A compus fraze lungi şi aproape inextricabile, îngreunate de tăieturi, în care neglijenţa şi solecismul păreau forme ale dispreţului. Până şi din cacofonie a făcut o armă de luptă. Prevăzând că Ioan de Panonia îi va distruge pe anulari prin gravitatea sentenţioasă a profeţiei, s-a decis să nu facă acelaşi lucru, aşa, din batjocură. Augustin scrisese că Isus este calea dreaptă ce ne salvează din labirintul circular prin care rătăcesc necredincioşii: Aurelian, trivial cu desăvârşire, i-a adăugat acestei idei ficatul lui Prometeu, Izionul, muncile lui Sisif şi acel rege al Tebei care a văzut doi sori, precum şi bâlbâiala, papagalii, oglinzile, ecourile, măgăriţele de la roţile pentru apă şi silogismele bicornute. (Fabulele gentilice supravieţuiau, coborâte la funcţii de podoabe.) Ca orice posesor al unei biblioteci, Aurelian se ştia vinovat de a nu o fi cunoscut în întregime; controversa aceasta i-a permis să răsfoiască multe cărţi, care păreau să-i reproşeze necunoaşterea lor. Astfel, a putut să-şi însuşească un pasaj din lucrarea lui Origen — De principiis, unde este respinsă ideea că Iuda Iscariotul îl va vinde din nou pe Mântuitor şi că Paul va lua parte la martiriul lui Ştefan, în Ierusalim. Din Academica priora a lui Cicero, şi-a însuşit pasajul în care acesta îsi bate joc de cei care-şi închipuie că în timp ce el discută cu Luculus, alţi Luculus şi alţi Cicero, în număr infinit, spun absolut acelaşi lucru, într-un număr infinit de locuri asemănătoare. În afară de aceasta, împotriva monotonilor şi-a ales, ca pe o spadă de scrimă, textul lui Plutarh, denunţând faptul că unui idolatru i se potriveşte mai bine acea lumen naturae decât acestora cuvântul lui Dumnezeu. Toată munca aceasta i-a luat nouă zile; în cea de a zecea zi i s-a adus o copie după argumentaţia lui Ioan de Panonia.

Era un text ridicol de scurt; Aurelian l-a privit cu dispreţ şi mai apoi cu spaimă. În prima parte glosa versetele de la sfârşitul celui de-al nouălea capitol din Epistola către evrei, unde se afirmă că Isus nu a fost sacrificat de multe ori de la începutul lumii, ci acum, o singură dată în perindarea secolelor. În cea de-a doua parte, era adăugat preceptul biblic asupra zadarnicelor repetiţii ale păgânilor (Matei, 6; 7), precum şi pasajul al şaptelea din cartea lui Pliniu, cel care susţine că în universul acesta dilatat nu există două chipuri egale. Ioan de Panonia susţinea că nu există nici două suflete la fel şi că păcătosul cel mai mare este la fel de preţios ca sângele vărsat de Isus pentru el. Actul unui singur om (afirma) cântăreşte mai mult decât cele nouă ceruri concentrice şi a-ţi închipui că ar putea să dispară şi să se refacă din nou nu-i decât o frivolitate care bate la ochi. Timpul nu poate reface ceea ce noi am pierdut deja; eternitatea păstrează aceasta pentru gloria ei şi pentru flăcări. Textul era foarte limpede, universal; nu părea redactat de un om anume, ci de oricare dintre oameni, de toţi oamenii la un loc.

Aurelian a simţit o umilinţă aproape fizică. S-a gândit să-şi distrugă sau să-şi modifice textul propriu; mai apoi, cu o mânie precisă, l-a trimis la Roma, fără să schimbe o literă. Câteva luni mai târziu, când s-a reunit conciliul din Pergamo, teologul căruia i s-a încredinţat sarcina combaterii ereziilor monotonilor a fost (evident) Ioan de Panonia. Docta şi bine cumpănita sa disertaţie a fost suficientă pentru ca ereticul de Euforbiu să fie condamnat la arderea pe rug. Aceasta s-a mai întâmplat şi se va mai întâmpla, a spus Euforbiu. Nu aprindeţi un rug, ci un labirint de foc. Dacă s-ar strânge aici toate focurile care-am fost eu, nu ar încăpea pe pământ, şi îngerii ar rămâne orbi. Asta am spus-o de multe ori. Apoi a ţipat pentru că l-au ajuns flăcările.

Roata s-a prăbuşit în faţa Crucii{3}, dar Aurelian şi Ioan şi-au continuat bătălia secretă.

Amândoi făceau parte din aceeaşi armată, îşi doreau răsplata, luptau împotriva aceluiaşi duşman, dar Aurelian n-a scris nici un cuvânt care să nu-şi fi propus să-l întreacă pe Ioan. Duelul lor a fost invizibil; dacă voluminoasele indice nu mă înşală, numele celuilalt nu figurează nici măcar o singură dată în multele tomuri ale lui Aurelian, păstrate în Patrologia lui Migne. (Din opera lui Ioan nu au rămas decât douăzeci de cuvinte.) Amândoi au dezaprobat anatemele celui de-al doilea conciliu de la Constantinopol; amândoi i-au condamnat pe arieni, cei care negau zămislirea eternă a Fiului; amândoi au depus mărturie în favoarea ortodoxiei din Topographia christiana a lui Cosmas, cea care ne învaţă că pământul este pătrat, asemenea tabemaculului evreu. Din nefericire, în toate cele patru colţuri ale pământului s-a întins o altă erezie năprasnică. Originară din Egipt sau din Asia (mărturiile diferă, iar Bousset nu admite judecăţile lui Harnack), a bântuit provinciile orientale şi i s-au ridicat sanctuare în Macedonia, Cartagina şi Treveris. Uneori ai impresia că a cuprins totul; se spune că în dioceza din Bretania au fost inversate crucifixele, iar chipul Domnului, în Cezareea, a fost înlocuit cu o oglindă. Oglinda şi obolul au fost emblemele noilor schismatici.

Istoria îi cunoaşte sub mai multe nume (contemplatori, prăpăstioşi, cainista), dar dintre toate cel mai frecvent este cel de histrioni, atribuit lor de Aurelian şi însuşit de ei cu mult curaj. În Frigia li se spunea simulacre, iar în Dardania la fel. Ioan Damaschinul le-a spus forme; se cuvine să amintim aici faptul că pasajul acesta a fost respins de către Erfjord. Nu există eretic care să nu-şi susţină nelegiuirile sale, oricât de mult ar stupefia. Mulţi dintre histrioni au profesat ascetismul; unul s-a schilodit singur, asemenea lui Origen; alţii au locuit sub pământ, în canale de scurgere, mulţi şi-au scos ochii; alţii (nabucodonosorii din Nitria) „păşteau asemenea boilor, iar părul lor creştea asemenea penelor de vultur". De la mortificaţie şi rigoare treceau, de multe ori, la crimă; anumite comunităţi îngăduiau furtul; altele, omuciderea; altele, sodomia, incestul şi bestialitatea. Toate erau defăimătoare; nu-l defăimau doar pe Dumnezeul creştin, ci chiar şi pe divinităţile din propriul lor panteon. Au falsificat cărţi sfinte, a căror dispariţie a fost deplânsă de către docţi. Sir Thomas Browne, prin 1658, a scris: „Timpul i-a anihilat pe ambiţioşii Evanghelist! Histrionici, dar nu şi injuriile care au flagelat nepioşenia lor". Erfjord a emis părerea că aceste „injurii" (conservate de un codice grecesc) nu sunt nimic altceva decât evangheliile pierdute. Ceea ce este de neînţeles dacă ignorăm cosmologia histrionilor.

În cărţile ermetice stă scris că ceea ce există jos este asemănător cu ceea ce există deasupra, şi ceea ce e deasupra, asemănător cu ceea ce se află jos; în Zohar se spune că lumea inferioară este o reflectare a celei superioare. Histrionii şi-au întemeiat doctrina pe o pervertire a acestei idei. L-au invocat pe Matei 6; 12 („şi iartă-ne greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri") şi 11; 12 ("împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă"), pentru a demonstra că pământul influenţează cerul; şi I Corinteni, 13; 12 („acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos") pentru a demonstra că tot ceea ce vedem este fals. Influenţaţi, poate, de monotoni, şi-au imaginat că fiecare om este doi oameni şi că adevăratul dintre ei este un altul, cel din cer. Şi-au închipuit, de asemenea, că faptele noastre sunt un reflex invers, astfel că, dacă stăm de veghe, celălalt doarme, dacă păcătuim, celălalt este un om cast, dacă furăm, celălalt este un generos. Când murim, ne unim cu acesta şi suntem asemenea lui. (Ceva din aceste doctrine a rămas în Bloy.) Alţi histrioni au născocit ideea că lumea se va sfârşi atunci când se vor epuiza toate posibilităţile; cum nu pot să existe repetiţii, se cuvine să eliminăm (făptuim) actele cele mai infame, pentru ca acestea să nu ne păteze viitorul şi pentru a grăbi venirea împărăţiei lui Isus Cristos. Acest lucru a fost respins de către alte secte, care au susţinut ideea că istoria lumii trebuie să se realizeze în fiecare om. Mai mult, că asemenea lui Pitagora, înainte de a-şi câştiga eliberarea, trebuie să migreze în mai multe corpuri; alţii, aşa-zişii proteici, spuneau că în timpul unei vieţi „sunt lei, dragoni, porci mistreţi, ape şi un copac". Demostene vorbeşte de purificarea prin noroi la care erau supuşi cei care se iniţiau în misterele orfice; proteicii, asemenea acestora, căutau purificarea prin rău. Înţelegeau, precum Carpocrates, că nimeni nu va ieşi din închisoare până nu va plăti ultimul obol (Luca 12; 59), şi obişnuiau să-i amăgească pe penitenţi cu acest alt verset: „Am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug" (Ioan 10; 10). De asemenea, susţineau că a nu fi un om rău reprezintă o trufie satanică... Multe şi contradictorii mitologii au urzit histrionii; unii au predicat ascetismul, alţii desfrâul, toţi rătăcirea. Teopomp, histrion din Berenice, a negat toate fabulele; el a afirmat că fiecare om este un organ al divinităţii pentru a simţi lumea.

Ereticii din dioceza lui Aurelian erau dintre cei care susţineau că timpul nu tolerează repetiţia şi nu dintre cei care credeau că orice faptă se reflectă în cer. Acest lucru era destul de ciudat; într-o notă, adresată autorităţilor romane, Aurelian a ţinut să-l menţioneze. Prelatul care a primit nota era confesor al împărătesei; nimeni nu ignora faptul că această onoare îi interzicea plăcerile intime ale teologiei speculative. Secretarul său — vechi colaborator al lui Ioan de Panonia, acum în duşmănie cu el — se bucura de faima unui înrăit inchizitor al heterodoxiei; Aurelian a adăugat o explicaţie a ereziei histrionice, exact în termenii în care se vorbea despre ea în consfătuirile secrete de la Genova şi Aquilea. A redactat câteva paragrafe. Când a vrut să transcrie îngrozitoarea teză, care susţine că nu există două clip