PAULO COELHO





Alchimistul




(ALQUIMISTA, 1988)





PREFAŢĂ



Este important să spunem cîteva lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simbolică, diferită de Jurnalul unui magician, care n-a fost o lucrare de ficţiune.

Unsprezece ani de viaţă am dedicat Alchimiei. Simpla idee de a transforma metalele în aur sau de a descoperi Elixirul tinereţii fără bătrîneţe era prea fascinantă ca să treacă neobservată de orice novice în ale magiei. Mărturisesc că Elixirul tinereţii fără bătrîneţe mă seducea cel mai tare: înainte de a înţelege şi simţi prezenţa lui Dumnezeu, ideea că totul se va sfîrşi într-o bună zi mă aducea la disperare. Astfel, aflînd despre posibilitatea de a obţine un lichid în stare să-mi prelungească pentru mulţi ani existenţa, am hotărît să mă dedic trup şi suflet fabricării lui.

Era o perioadă de mari transformări sociale ― începutul anilor '70 ― şi încă nu existau publicaţii serioase cu privire la Alchimie. Am început, la fel ca unul dintre personajele cărţii, să cheltui puţinii bani pe care îi aveam pe cumpărarea unor cărţi din străinătate, şi-mi dedicam multe ore din zi studiului simbologiei lor complicate. Am căutat două-trei persoane serioase din Rio de Janeiro care se dedicaseră în mod serios Marii Opere, dar acestea au refuzat să mă primească. I-am cunoscut şi pe alţii care îşi spuneau alchimişti, îşi aveau laboratorul propriu şi promiteau să mă înveţe tainele Artei în schimbul unei adevărate averi; azi înţeleg că aceştia nu ştiau nimic din ceea ce pretindeau să mă înveţe.

Dar cu toată stăruinţa mea, rezultatele au fost zero absolut. Nu se întîmpla nimic din ceea ce manualele de Alchimie afirmau în limbajul lor complicat. Era un şir nesfîrşit de simboluri, de dragoni, de lei, sori, luni şi argint viu, iar eu aveam mereu impresia că mergeam pe un drum greşit, pentru că limbajul simbolic permite o cantitate uriaşă de erori. În 1973, disperat de absenţa oricărui progres, am comis un act de o iresponsabilitate supremă. În acel timp eram angajat la Secretariatul pentru Educaţie din Mato Grosso, pentru a ţine cursuri de teatru în acel stat, aşa că am hotărît să-mi folosesc studenţii la nişte ateliere de teatru care aveau ca temă Tabla de Smarald. Aceasta, împreună cu unele incursiuni ale mele în zonele mocirloase ale magiei, au făcut ca în anul următor să pot simţi pe propria piele adevărul proverbului: "După faptă, şi răsplată". Totul în jurul meu s-a prăbuşit complet.

Mi-am petrecut următorii şase ani din viaţă într-o atitudine destul de sceptică în ceea ce priveşte tot ce era legat de mistică. În acest exil spiritual am învăţat multe lucruri importante: că acceptăm un adevăr numai după ce l-am negat din tot sufletul, că nu trebuie să fugim de propriul nostru destin şi că mîna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severităţii ei.

În 1981, am făcut cunoştinţă cu RAM, organizaţia ocultă unde mi-am găsit şi un Maestru, care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era scris. Şi în timp ce el mă pregătea în învăţătura mea, m-am apucat din nou să studiez Alchimia pe cont propriu, într-o noapte, cînd stăteam de vorbă după o epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiştilor era atît de vag şi de complicat.

― Sînt trei tipuri de alchimişti, spuse Maestrul meu. Aceia care sînt imprecişi pentru că nu ştiu ce vorbesc; aceia care sînt imprecişi pentru că ştiu ce vorbesc, dar ştiu şi că limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii şi nu raţiunii.

― Şi al treilea tip? am întrebat.

― Aceia care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reuşit, prin experienţa lor, să descopere Piatra Filosofală.

Aşa s-a hotărît Maestrul meu ― care aparţinea celui de-al doilea tip ― să-mi predea lecţii de Alchimie. Am descoperit că limbajul simbolic, care mă irita şi mă descumpănea atît, era unicul mod de a atinge Sufletul Lumii, sau ceea ce Jung a denumit "inconştientul colectiv". Am descoperit Legenda personală şi Semnele lui Dumnezeu, adevăruri pe care raţionamentul meu intelectual refuza să le accepte din cauza simplităţii. Am descoperit că a ajunge la Marea Operă nu este misiunea unor aleşi, ci a tuturor fiinţelor omeneşti de pe faţa Pămîntului. Sigur că nu totdeauna vedem Marea Operă sub forma unui ou sau a unui flacon cu lichid, dar toţi putem ― fără umbră de îndoială ― să ne cufundăm în Sufletul Lumii.

De aceea Alchimistul este şi un text simbolic. De-a lungul paginilor sale, în afară de faptul că am transmis tot ce am învăţat despre aceasta, am încercat să aduc un omagiu marilor scriitori care au reuşit să ajungă la Limbajul Universal: Hemingway, Blake, Borges (care a folosit şi el istoria persană într-una din povestirile lui), Malba Tahan şi alţii.

Pentru a completa această lungă prefaţă şi a ilustra ceea ce Maestrul meu voia să spună cu al treilea tip de alchimişti, merită să amintim o întîmplare pe care el însuşi mi-a povestit-o în laboratorul lui.

Sfînta Maria, cu pruncul Isus în braţe, s-a hotărît să vină pe Pămînt ca să viziteze o mînăstire. Mîndri foarte, călugării au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Isus.

Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mînăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă cîteva jonglerii.

Cînd a venit rîndul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mînăstirii. Dar călugărul simţea, în adîncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Isus şi Sfintei Fecioare.

Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos cîteva portocale din sutană şi a început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el.

Şi doar în acel moment Pruncul Isus a zîmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsîndu-l să-l atingă pe Prunc.

AUTORUL





Şi pe cînd mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.

Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezîndu-se la picioarele Domnului, asculta cuvîntul Lui.

Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis:

Doamne! au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute.

Şi răspunzînd, Domnul i-a zis:

Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti.

Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună a ales, care nu se va lua de la ca.

LUCA, 10: 38-42





PROLOG




Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană. Tomul era fără copertă, dar reuşi să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o povestire despre Narcis.

Alchimistul cunoştea legenda lui Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumuseţe într-un lac. Era atît de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă.

Dar nu aşa îşi încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci cînd a murit Narcis, au venit naiadele ― zeiţele izvoarelor şi ale pădurii ― şi au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate.

― De ce plîngi? au întrebat naiadele.

― Plîng pentru Narcis, răspunse lacul.

― Ah, nu-i de mirare că plîngi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea.

― Dar Narcis era frumos? întrebă lacul.

― Cine altul poate şti mai bine decît tine? răspunseră, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi.

Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un tîrziu, zise:

― Îl plîng pe Narcis, dar niciodată n-am ştiut că el era frumos. Îl plîng pe Narcis pentru că de fiecare dată cînd se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe.

"Ce povestire frumoasă", spuse Alchimistul.





Partea întîi





Băiatul se numea Santiago. Se întuneca tocmai cînd ajunse cu turma lui în faţa unei vechi biserici părăsite. Acoperişul se prăbuşise de mult, şi in locul unde pe vremuri se afla sacristia creştea acum un sicomor uriaş.

Hotărî să petreacă noaptea aici. Îşi mînă toate oile prin ruinele porţii şi apoi puse nişte scînduri pentru ca acestea să nu fugă în timpul nopţii. Nu erau lupi pe acolo, dar odată îi scăpase una în timpul nopţii şi a trebuit să-şi piardă toată ziua următoare pentru a găsi oaia rătăcită.

Îşi întinse haina pe jos şi se aşeză, folosind cartea pe care o terminase de citit drept pernă. Îşi spuse, înainte de a adormi, că ar trebui să înceapă să citească nişte cărţi mai groase ― durau mai mult pînă se sfîrşeau şi erau perne mai confortabile în timpul nopţii.

Era încă întuneric cînd se trezi. Privi în sus şi văzu stelele care străluceau prin acoperişul aproape năruit.

"Voiam să mai dorm puţin", se gîndi el. Avusese acelaşi vis ca şi săptămîna trecută, şi iarăşi se trezise înainte de sfîrşit.

Se ridică şi luă o înghiţitură de vin. Apoi îşi luă toiagul şi începu să-şi trezească oile care încă mai dormeau. Observase că imediat ce se trezea el, cea mai mare parte a animalelor se deşteptau şi ele. Ca şi cum ar fi existat o energie misterioasă care îi unea viaţa de aceea a oilor cu care străbătuse pămîntul de doi ani încoace în căutare de hrană şi apă.

― S-au obişnuit atîta cu mine că-mi cunosc obiceiurile, îşi spuse în şoaptă. Dar stătu o clipă şi se gîndi că ar fi putut să fie şi invers: s-o fi obişnuit el cu orarul oilor.

Dar erau şi unele oi care întîrziau să se scoale. Băiatul le trezi pe rînd cu toiagul, strigînd-o pe fiecare pe nume. Totdeauna crezuse că oile sînt în stare să înţeleagă ce vorbeşte el. De aceea obişnuia uneori să le citească părţi din cărţile care îl impresionaseră, sau să vorbească despre singurătatea şi bucuria unui cioban pe cîmp, ori să comenteze ultimele noutăţi pe care le vedea prin oraşele pe unde se întîmpla să treacă.

Însă în ultimele două zile avusese o singură grijă: fata negustorului care locuia în oraşul unde avea să ajungă peste patru zile. Nu fusese decît o singură dată acolo, anul trecut. Negustorul avea o prăvălie de stofe şi ţesături şi îi plăcea totdeauna să vadă cu ochii lui cum sînt oile tunse, ca să se ferească de hoţii. Îi spusese un prieten despre prăvălie, aşa că ciobanul îşi dusese oile acolo.





― Vreau să vînd ceva lînă, îi spuse negustorului.

Prăvălia era plină de clienţi şi negustorul îl rugă să aştepte pînă seara. El se aşeză pe caldarîmul din faţa magazinului şi scoase o carte din desagi.

― Nu ştiam că ciobanii citesc cărţi, se auzi un glas feminin lîngă el.

Era o fată ce arăta leit ca acelea din Andaluzia, cu părul negru şi neted şi ochi ce aminteau vag de vechii cuceritori mauri.

― Asta pentru că oile te învaţă mai multe decît cărţile, răspunse băiatul.

Au stat de vorbă mai bine de două ore. Ea îi spuse că era fata negustorului, şi-i vorbi despre viaţa din acea aşezare unde fiecare zi era la fel cu cealaltă. Ciobănaşul îi povesti despre cîmpiile Andaluziei, despre ultimele noutăţi pe care le văzuse în oraşele pe unde trecuse. Era mulţumit că vorbea şi cu altcineva, nu numai cu oile.

― Cum ai învăţat să citeşti? întrebă fata la un moment dat.

― Ca toată lumea, răspunse băiatul. La şcoală.

― Dar dacă ştii să citeşti, cum de eşti doar un simplu cioban?

Băiatul bălmăji ceva ca să ocolească răspunsul. Era încredinţat că fata nu va înţelege niciodată. Îşi continuă poveştile de călătorie şi ochişorii cei mauri clipeau de frică şi mirare. Pe măsură ce trecea timpul, băiatul îşi dorea să nu se mai sfîrşească ziua, să-l vadă tot ocupat pe tatăl fetei care să-i ceară să aştepte trei zile. A înţeles că simţea un lucru pe care nu-l mai simţise: dorinţa de a rămîne într-un singur loc pentru totdeauna. Lîngă fata cea oacheşă zilele n-ar fi fost niciodată la fel una cu cealaltă.

Dar negustorul veni şi îi ceru să tundă patru oi. Apoi îi plăti cît îi datora şi-i ceru să revină anul următor.





Peste doar patru zile ajungea din nou în orăşelul acela. Era agitat şi nesigur pe el: poate că fata îl şi uitase. Pe acolo treceau mulţi ciobani care vindeau lînă.

― Nu-i nimic, le spuse flăcăul oilor lui. Şi eu cunosc alte fete în alte oraşe.

Dar în străfundul inimii ştia că are importanţă. Şi că păstorii, ca şi marinarii sau comis-voiajorii, cunoşteau cîte un oraş unde se afla cineva în stare să-i facă să uite de bucuria de a călători liberi prin lume.

Se iveau zorile şi ciobanul îşi mînă oile în aşa fel încît să meargă după soare. "Astea niciodată nu trebuie să ia o hotărîre", gîndi el. "Poate de asta stau mereu lîngă mine."

Aveau nevoie doar de apă şi hrană. Cîtă vreme băiatul ştia cele mai verzi păşuni din Andaluzia, ele îi vor fi credincioase. Chiar dacă zilele erau toate la fel, cu ore nesfîrşite care se tîrau între răsăritul şi apusul soarelui, chiar dacă ele nu citiseră niciodată o carte în scurta lor viaţă şi nu cunoşteau limba oamenilor care povesteau noutăţile de prin sate. Erau mulţumite să găsească apă şi hrană, atîta le era de ajuns. În schimb, îşi ofereau cu mărinimie lîna, compania şi ― din cînd în cînd ― carnea.

"Dacă eu acum aş deveni un monstru şi m-aş hotărî să le omor una cîte una, ele ar vedea abia la urmă că turma a fost exterminată", gîndi băiatul. "Pentru că au încredere în mine şi au uitat să se bizuie pe propriile lor instincte. Şi asta numai pentru că eu le mîn la mîncare şi la adăpătoare."

Băiatul începu să se minuneze de propriile lui gînduri. Poate biserica aceea, cu sicomorul crescut într-însa, să fi fost cu ghinion. Îi inspirase acelaşi vis pentru a doua oară, şi asta îi dădea o senzaţie de furie împotriva tovarăşelor lui, mereu aşa de credincioase. Bău puţinul vin care rămăsese de la cina de cu seară şi-şi strînse haina la mijloc. Ştia că peste cîteva ore, cu soarele în vîrful suliţei căldura va fi aşa de mare că nu-şi va mai putea duce oile pe cîmp. Era ora cînd toată Spania dormea în timpul verii. Căldura ţinea pînă seara şi în toată această vreme el trebuia să-şi care după el haina. Dar cînd se gîndea la greutate, imediat îi venea în minte că nu simţise frigul dimineţii numai pentru că o avea. "Trebuie să fim mereu pregătiţi pentru surprizele vremii", se gîndea el atunci, şi se simţea mulţumit cu greutatea hainei.

Haina îşi avea rostul ei, şi băiatul de asemenea. De doi ani pe cîmpiile Andaluziei, ştia pe dinafară toate aşezările din regiune, pentru că aceasta era marea pasiune a vieţii lui ― să călătorească. Se gîndise că de data asta o să-i explice fetei cum de un simplu cioban ştia să citească: fusese chiar la seminar, pînă la şaisprezece ani. Părinţii lui voiau ca el să devină preot, şi să fie motiv de mîndrie pentru o familie de simpli ţărani care muncea din greu doar pentru mîncare şi apă, ca şi oile lui. Învăţase latină, spaniolă şi teologie. Dar încă de mic visa să cunoască lumea, iar asta era mult mai important decît să-l cunoşti pe Dumnezeu sau păcatele oamenilor, într-o seară, cînd se afla în vizită la ai săi, îşi luă inima-n dinţi şi-i spuse tatălui său că nu voia să fie preot. Voia să călătorească.





― Oameni din toată lumea au trecut prin satul ăsta, fiule, răspunse tatăl. Au venit în căutare de lucruri noi, dar au rămas aceiaşi. Se duc pînă pe deal ca să vadă cetatea şi sînt de părere că trecutul era mai bun decît prezentul. Sînt bălai sau tuciurii, dar nu-s deosebiţi de oamenii din satul nostru.

― Dar eu nu cunosc cetăţile din ţinuturile de unde vin ei, zise băiatul.

― Oamenii aceştia, după ce ne văd pămînturile şi femeile, spun că le-ar plăcea să trăiască pentru totdeauna aici, continuă tatăl.

― Vreau să cunosc femeile şi ţinuturile de unde vin ei, spuse băiatul. Pentru că aceştia nu se aşa-ză niciodată pe aici.

― Oamenii aceştia au tot timpul punga plină cu bani, mai spuse tatăl. Dintre ai noştri, numai ciobanii umblă de colo-colo.

― Atunci mă fac cioban.

Tatăl nu mai spuse nimic. A doua zi îi dădu o pungă cu trei monede spaniole vechi de aur.

― Le-am găsit într-o zi pe cîmp. Urmau să fie ale bisericii, ca zestre a ta. Cumpără-ţi o turmă şi bate lumea în lung şi-n lat, pînă ai să înţelegi că cetatea noastră e cea mai însemnată, iar femeile noastre, cele mai frumoase.

Apoi îl binecuvîntă. În ochii tatălui, băiatul citi aceeaşi dorinţă de a cutreiera lumea. O dorinţă încă vie, în ciuda zecilor de ani cît încercase să o înăbuşe cu apă, mîncare şi acelaşi culcuş pentru toate nopţile.





Orizontul se coloră în roşu, apoi apăru soarele. Băiatul îşi aminti de discuţia cu taică-său şi se simţi uşurat; cunoscuse deja multe cetăţi şi multe femei (dar nici una ca aceea care îl aştepta peste două zile). Avea o haină, o carte pe care o putea schimba pentru alta şi o turmă de oi. Totuşi, cel mai important era că în fiecare zi îşi împlinea marele vis al vieţii lui ― să călătorească. Cînd va obosi de cîmpiile andaluze va putea să-şi vîndă oile şi să se facă marinar. Cînd se va sătura de mare va fi cunoscut deja multe oraşe, multe femei, multe ocazii de a fi fericit.

"Nu ştiu cum îl caută pe Dumnezeu la seminar", se gîndi el în timp ce privea răsăritul soarelui.

De cîte ori putea o lua pe alt drum. Nu mai fusese niciodată pe la acele ruine ale bisericii, deşi trecuse de atîtea ori prin apropiere. Lumea era mare şi nesfîrşită, şi dacă s-ar fi lăsat numai un pic condus de oi, ar fi descoperit şi mai multe lucruri interesante. "Problema este că ele nu ştiu că fac drumuri noi în fiecare zi. Nu-şi dau seama că păşunile se schimbă, că anotimpurile trec, pentru că sînt ocupate numai cu adăpatul şi cu mîncarea."

"Poate că aşa este cu noi toţi", îşi zise ciobănaşul. "Chiar şi cu mine, care nu mă mai gîndesc la altă femeie de cînd am văzut-o pe fata negustorului."

Privi cerul şi socoti că pe la prînz ar ajunge la Tarifa. Acolo putea să schimbe cartea pentru una mai groasă, să-şi umple carafa cu vin, să se radă şi să se tundă; trebuia să se pregătească pentru ca s-o întîlnească pe fată, şi nici nu voia să se gîndească la posibilitatea ca alt cioban să fi ajuns înaintea lui cu mai multe oi, şi să-i ceară mîna.

"Tocmai posibilitatea să-ţi împlineşti un vis face viaţa interesantă", reflectă el în timp ce iarăşi privea cerul şi grăbea pasul. Tocmai îşi adusese aminte că la Tarifa stătea o bătrînă care ştia să interpreteze visele. Iar el avusese de două ori acelaşi vis în acea noapte.





Bătrîna îl conduse pe flăcău într-o încăpere din fundul casei, separată de sufragerie printr-o perdea făcută din fîşii de plastic colorate. Înăuntru avea o masă, o icoană cu Sfînta Inimă a lui Isus şi două scaune.

Bătrîna se aşeză şi-i ceru şi lui să facă la fel. Apoi îi luă mîinile şi se rugă în şoaptă.

Părea o rugăciune ţigănească. Flăcăul mai întîlnise mulţi ţigani în drumurile lui; aceştia umblau din loc în loc, dar nu aveau grija oilor. Oamenii spuneau că viaţa unui ţigan era făcută numai ca să-i înşele pe ceilalţi. Şi mai spuneau că făcuseră înţelegere cu diavolul, şi că furau copii ca să-i facă sclavi în misterioasele lor tabere. Cînd fusese mic, mereu i-a fost groază să nu-l fure ţiganii, şi aceeaşi frică veche o simţi cînd ţiganca îi luă mîinile.

"Dar are icoana cu Sfînta Inimă a lui Isus", gîndi el, încercînd să se liniştească. Nu voia ca mîna să înceapă a-i tremura, iar bătrîna să-şi dea seama că-i e frică. Spuse Tatăl nostru în gînd.

― Ce interesant, zise bătrîna fără a-şi lua ochii de la mîna băiatului. Apoi tăcu din nou.

Flăcăul deveni nervos. Mîinile începură să-i tremure fără voie, iar bătrîna văzu. Şi le trase repede.

― N-am venit ca să-mi ghiceşti în palmă, spuse, căindu-se că intrase în casa aceea. Chiar se gîndi că mai bine-i plătea acum şi pleca fără să fi aflat nimic. Dăduse prea multă importanţă unui vis care se repetase.

― Ai venit pentru vise, răspunse bătrîna. Visele sînt limbajul Domnului. Şi cînd el vorbeşte pe Limbajul Lumii, pot să-l interpretez şi eu. Dar dacă El vorbeşte limba sufletului matale, numai tălică poţi s-o înţelegi. Da' io îţi iau oricum banii.

Încă o hoţie, se gîndi flăcăul. Dar se hotărî să rişte. Un cioban riscă mereu să se-ntîlnească cu lupii sau cu seceta, dar asta face ocupaţia de păstor mai atractivă.

― Am avut de două ori la rînd acelaşi vis, începu el. Se făcea că eram pe o păşune cu oile, cînd a apărut un copil care a început să se joace cu animalele. Mie nu-mi place să se bage cineva pe oile mele, se sperie de străini. Dar copiii totdeauna reuşesc să se apropie de animale fără să le sperie. Nu ştiu de ce. Nu ştiu cum de cunosc animalele vîrsta oamenilor.

― Întoarce-te la vis, îi ceru bătrîna. Am o oală pe foc. Şi pe urmă, ai bani puţini, nu-mi pot pierde tot timpul cu tine.

― Copilul s-a mai jucat cu oile încă o vreme, continuă băiatul, uşor intimidat. Şi deodată, m-a luat de mînă şi m-a dus la Piramidele din Egipt.

Se opri puţin pentru ca să vadă dacă bătrîna ştia ce sînt acelea piramidele din Egipt. Dar bătrîna rămase liniştită.

― Atunci, la Piramidele din Egipt ― şi pronunţă ultimele trei cuvinte rar, pentru ca bătrîna să le înţeleagă bine ― copilul mi-a spus: "Dacă ai să vii pînă aici, ai să găseşti o comoară ascunsă." Dar cînd să-mi arate locul exact, m-am trezit. La amîndouă visele.

Bătrîna rămase tăcută. Într-un tîrziu, luă iarăşi mîinile flăcăului şi le cercetă atent.

― Nu-ţi iau nici un ban acuma, zise ea. Da' vreau a zecea parte din comoară dacă o găseşti.

Flăcăul rîse. De fericire. Vasăzică baba strîngea ban pe ban din puţinul care-i pica, şi asta datorită unui vis care vorbea de comori ascunse! Bătrîna trebuie că era ţigancă get-beget, că ţiganii sînt proşti.

― Atunci spune ce înseamnă visul, îi ceru băiatul.

― Jură mai întîi. Jură că o să-mi dai o zecime din comoara ta în schimbul vorbelor mele.

Băiatul jură. Baba îi ceru să repete jurămîntul cu ochii la icoana Sfintei Inimi a lui Isus Cristos.

― E un vis în Limbajul Lumii, spuse ea. Ştiu să-l interpretez, dar e o tălmăcire foarte grea. De asta cred că merit o parte din ce găseşti.

Iar înţelesul e ăsta: trebuie să mergi pînă la Piramidele din Egipt. N-am auzit niciodată de ele, dar dacă ţi le-a arătat un copil, înseamnă că există. Acolo matale ai să găseşti o comoară care te va face bogat.

Flăcăul rămase descumpănit, dar pe urmă se supără. Nu trebuia să o caute pe bătrînă pentru atîta lucru. Dar apoi îşi aminti că nu trebuia să plătească nimic.

― Pentru atîta lucru nu trebuia să-mi pierd timpul, zise.

― De-asta ţi-am zis că visul e foarte greu de interpretat. Lucrurile simple sînt cele mai grele, şi numai înţelepţii reuşesc să le vază. Şi cum eu nu mi-s o înţeleaptă, trebuie să cunosc alte arte, cum ar fi cititul în palmă.

― Şi cum o să ajung eu pînă-n Egipt?

― Eu doar interpretez vise. Nu ştiu să le transform în realitate. De-asta trebuie să trăiesc din ce-mi dau fetele mele.

― Şi dacă nu ajung în Egipt?

― Rămîn fără plată. N-o să fie prima oară.

Şi bătrîna nu mai spuse nimic. Îi ceru băiatului să plece, că pierduse prea mult timp cu el.





Flăcăul plecă dezamăgit şi hotărît să nu mai creadă niciodată în vise. Îşi aminti că avea mai multe de rezolvat. Merse la magazin să cumpere de mîncare, schimbă cartea pe una mai groasă şi se aşeză pe o bancă în piaţa principală pentru ca să guste vinul pe care tocmai îl cumpărase. Era o zi fierbinte de vară şi vinul, printr-una din acele taine de nepătruns, reuşea să-l răcorească puţin. Oile le lăsase la intrarea în oraş, la stînă unui prieten. Cunoştea multă lume din părţile acelea, doar de asta îi plăcea să călătorească. Cu prietenii pe care şi-i face omul nu trebuie să stea zi de zi. Cînd vezi aceleaşi feţe mereu, cum i se întîmpla lui la Seminar, ajungi să-i consideri ca făcînd parte din viaţa ta. Şi dacă fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o şi schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor ei, se supără. Pentru că toţi ştiu exact cum trebuie să trăim noi. Şi niciodată n-au habar de cum trebuie să-şi trăiască propriile lor vieţi. Ca femeia cu visele, care nu ştia să le transforme în realitate.

Se hotărî să aştepte să mai coboare soarele spre asfinţit înainte de a pleca cu oile spre cîmp. Peste trei zile avea să fie alături de fata negustorului.

Începu să citească din cartea pe care i-o dăduse un preot din Tarifa. Era o carte groasă, care vorbea despre o îngropăciune chiar din prima pagină. Pe lîngă aceasta, numele personajelor erau îngrozitor de complicate. Dacă într-o bună zi o să scrie o carte, se gîndi el, avea să pună un singur personaj, pentru ca cititorii să nu trebuiască să reţină tot felul de nume.

Cînd reuşi să se concentreze puţin asupra lecturii ― şi era bună, pentru că vorbea despre o înmormîntare pe zăpadă, ceea ce îi dădea o senzaţie de frig sub soarele acela teribil ― un bătrîn se aşeză lîngă el şi începu să-i vorbească.

― Ce fac ăia acolo? întrebă el, arătînd spre oamenii din piaţă.

― Muncesc, răspunse sec flăcăul şi se prefăcu prins din nou de lectură. În realitate, se gîndea să tundă oile în faţa fetei negustorului, ca să vadă şi ea că era în stare să facă lucruri interesante. Îşi închipuise această scenă de mii de ori; de fiecare dată, fata se minuna cînd el îi explica că oile trebuie tunse de la coadă spre cap. Şi încerca să-şi amintească şi cîteva povestiri frumoase pe care să i le istorisească în timp ce el ar fi tuns oile. Pe cele mai multe le citise în cărţi, dar avea să le spună ca şi cum le-ar fi trăit cu adevărat. Ea n-o să ştie niciodată adevărul fiindcă nu ştia să citească.

Dar bătrînul insistă. Îi spuse că era obosit, că-i era sete, şi-i ceru o gură de vin băiatului. Acesta îi întinse carafa, doar-doar o tăcea bătrînul.

Dar moşul voia să stea la taclale cu tot dinadinsul. Îl întrebă ce carte citeşte. Băiatul se gîndi să fie aspru şi să se mute pe altă bancă, dar taică-său îl ]nvăţase să fie respectuos cu bătrînii. Aşa că îi întinse bătrînului cartea, din două motive: primul, pentru că nu ştia să citească titlul. Iar al doilea, pentru că dacă nici bătrînul nu ştia, s-ar fi mutat singur pe altă bancă pentru ca să nu se simtă umilit.

― Hmmm, zise bătrînul, sucind cartea pe toate părţile, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce ciudăţenie. E o carte importantă, dar e foarte plicticoasă.

Flăcăul rămase surprins. Şi moşul citea, ba chiar citise acea carte. Iar dacă acea carte era plicticoasă, cum spunea el, mai avea timp să o schimbe pe alta.

― E o carte care vorbeşte despre ce vorbesc cam toate cărţile, continuă bătrînul. Despre neputinţa oamenilor de a-şi alege propriul destin. Şi se termină făcînd în aşa fel încît toată lumea să creadă cea mai gogonată minciună din lume.





― Şi care e cea mai mare minciună din lume? întrebă mirat băiatul.

― Păi, asta: într-o anume clipă din existenţă, pierdem controlul asupra vieţii noastre care începe să fie guvernată de soartă. Asta-i cea mai gogonată minciună din lume.

― Cu mine nu s-a întîmplat aşa, spuse flăcăul. Au vrut ca eu să fiu preot, dar eu m-am hotărît să mă fac cioban.

― E mai bine aşa, zise bătrînul, pentru că-ţi place să călătoreşti.

"Mi-a ghicit gîndurile", îşi spuse băiatul.

În acest timp, bătrînul răsfoia cartea groasă, fără cea mai mică intenţie de a o înapoia. Flăcăul a observat că purta nişte haine ciudate: părea arab, ceea ce nu era o raritate prin părţile acelea. Africa se afla la numai cîteva ore de Tarifa; şi n-aveai decît să străbaţi Strîmtoarea cea mică cu vaporul. Deseori apăreau arabi în oraş, după cumpărături şi spuneau rugăciuni bizare de mai multe ori pe zi.

― De unde sînteţi? întrebă.

― Din mai multe locuri.

― Nimeni nu poate fi din mai multe locuri, ripostă flăcăul. Eu sînt păstor şi umblu prin multe părţi, dar sînt dintr-un singur loc, dintr-un oraş aproape de o cetate veche. Acolo m-am născut.

― Atunci să spunem că m-am născut la Salem.

Băiatul nu ştia unde se află Salemul, dar nu vru să întrebe, ca să nu se simtă umilit de propria-i neştiinţă. A mai rămas o vreme privind piaţa. Oamenii treceau de colo colo şi păreau foarte ocupaţi.

― Şi cum mai e la Salem? întrebă flăcăul, căutînd un punct de orientare.

― Cum a fost întotdeauna.

Nu nimerise. Dar ştia că Salemul nu se află în Andaluzia, fiindcă dacă ar fi fost l-ar fi cunoscut.

― Şi ce faceţi la Salem? insistă el.

― Ce fac eu la Salem? pentru prima oară bătrînul rîse cu poftă. Păi, eu sînt Regele Salemului!

"Oamenii spun lucruri foarte ciudate", gîndi băiatul. "Uneori e mai bine să stai cu oile, care tac şi-şi caută doar hrană şi apă. Sau să stai cu cărţile, care povestesc istorii de necrezut numai atunci cînd omul vrea să le asculte. Dar cînd vorbeşti cu oamenii, spun nişte lucruri de nu ştii ce să le răspunzi."

― Numele meu este Melchisedec, spuse bătrînul. Cîte oi ai?

― Destule, răspunse flăcăul. Prea voia să afle multe despre viaţa lui, omul acesta.

― Atunci avem în faţă o dilemă: nu te pot ajuta dacă chiar crezi că ai oi destule.

Flăcăul se enervă. Doar nu cerea ajutor. Bătrînul îi ceruse şi vin, şi conversaţie, şi cartea.

― Dă-mi cartea înapoi, zise. Trebuie să-mi caut oile şi să plec.

― Dă-mi o zecime din oile tale, spuse bătrînul. Iar eu te învăţ cum să ajungi la comoara ascunsă.

Abia atunci îşi aminti băiatul de vis şi dintr-o dată totul se limpezi. Baba nu-i luase nimic, dar bătrînul, care poate era bărbatu-său, urma să stoarcă mult mai mulţi bani pentru un pont care nu exista. Pesemne că şi moşul era ţigan.

Dar înainte ca băiatul să spună vreo vorbă, bătrînul se aplecă, luă un băţ şi începu să scrie pe nisipul pieţei. Cînd s-a aplecat, a strălucit ceva la gîtul lui, dar aşa de tare, că aproape l-a orbit. Dar cu o mişcare neobişnuit de iute pentru vîrsta lui, bătrînul îşi acoperi pieptul cu haina. Vederea băiatului reveni la normal şi putu să desluşească ce scria bătrînul pe jos.

În praful pieţei centrale din micul oraş, flăcăul citi numele tatălui şi al mamei sale. Apoi citi povestea vieţii lui pînă în acel moment, jocurile copilăriei şi nopţile reci de la seminar. Citi numele fetei negustorului, pe care el nu-l cunoscuse. Citi lucruri pe care niciodată nu le spusese cuiva, cum ar fi ziua în care a furat puşca tatălui său ca să vîneze cerbi, sau prima şi singura lui experienţă sexuală.





"Eu sînt Regele Salemului", spusese bătrînul.

― Dar cum se face că un rege stă de vorbă cu un păstor? întrebă flăcăul, ruşinat şi peste măsură de uimit.

― Sînt mai multe motive. Dar hai să zicem că cel mai important e că tu eşti în stare să-ţi împlineşti Legenda Personală.

Băiatul nu ştia ce este aceea Legendă Personală.

― Este ceea ce tu ai vrut dintotdeauna. Toţi oamenii, la adolescenţă, ştiu care este Legenda lor Personală. În acest moment al vieţii totul este limpede, totul este posibil şi oamenii nu se tem să viseze şi să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viaţă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forţă misterioasă încearcă, încet, încet, să dovedească faptul că Legenda Personală este imposibil de realizat.

Ce spunea bătrînul nu prea avea înţeles pentru băiat. Voia să afle ce erau acele "forţe misterioase"; fata negustorului avea să rămînă cu gura căscată auzind toate acestea.

― Sînt forţe care par mîrşave, dar care în realitate te învaţă cum să-ţi realizezi Legenda Personală. Îţi pregătesc spiritul şi voinţa, pentru că pe lumea asta există un mare adevăr: oricine ai fi şi orice ai face, cînd doreşti ceva cu adevărat, vrei pentru că această dorinţă s-a născut în sufletul Universului. Este misiunea ta pe Pămînt.

― Chiar dacă e numai dorinţa de a călători? Sau de a te căsători cu fata unui negustor de ţesături?

― Sau să-ţi cauţi o comoară. Sufletul Lumii se hrăneşte cu fericirea oamenilor. Sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia lor. Împlinirea Legendei Personale este singura îndatorire a oamenilor. Totul este un singur lucru. Şi cînd tu vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră la realizarea dorinţei tale.

Au rămas o vreme în tăcere, privind piaţa şi oamenii. Bătrînul vorbi primul:

― De ce paşti oile?

― Pentru că îmi place să călătoresc.

Dar bătrînul îi arătă un vînzător de floricele, cu căruciorul lui roşu, care se afla într-un colţ al pieţei.

― Şi acelui vînzător de floricele i-a plăcut să călătorească cînd era mic. Dar a preferat să-şi cumpere un cărucior de floricele şi să strîngă bani buni, ani de zile. Cînd o să fie bătrîn, o să petreacă o lună în Africa. N-a înţeles niciodată că omul poate totdeauna să-şi împlinească visele.

― Trebuia să fi ales să se facă cioban, gîndi băiatul cu voce tare.

― S-a gîndit la asta, răspunse bătrînul, dar vînzătorii de floricele sînt mai importanţi decît ciobanii. Au o casă, pe cîtă vreme păstorii dorm sub cerul liber. Oamenii preferă să-şi dea fetele după vînzători de floricele decît după ciobani.

Băiatul simţi o împunsătură în inimă, gîndindu-se la fata negustorului. În oraşul ei trebuie să fi existat vreun vînzător de floricele.

― În sfîrşit, părerea oamenilor despre vînzători de floricele şi despre ciobani ajunge mai importantă pentru ei decît Legenda Personală.

Bătrînul răsfoi cartea şi rămase citind o pagină. Flăcăul aşteptă un timp, apoi îl întrerupse în acelaşi fel în care o făcuse şi el.

― De ce vorbiţi despre toate lucrurile astea cu mine?

― Pentru că tu încerci să-ţi trăieşti Legenda Personală. Dar eşti pe punctul de a te lăsa păgubaş.

― Întotdeauna apăreţi în asemenea momente?

― Nu totdeauna sub forma asta, dar e drept că niciodată nu am lipsit. Uneori apar sub forma unei ieşiri din impas, a unei idei bune. Alteori, într-un moment de răscruce, fac în aşa fel încît lucrurile să fie mai simple, şi aşa mai departe. Dar majoritatea oamenilor nu bagă de seamă.

Bătrînul povesti cum săptămîna trecută fusese obligat să apară unui căutător de pietre scumpe sub forma unei pietre. Omul acela lăsase totul baltă ca să caute smaralde. Cinci ani trudise pe un rîu, şi spărsese 999 999 de bolovani în căutarea unui smarald. Şi acum voia să renunţe, şi nu lipsea decît o piatră, doar O PIATRĂ, pentru a-şi descoperi smaraldul. Cum omul îşi pusese în joc Legenda Personală, bătrînul se hotărî să intervină. S-a transformat într-o piatră care s-a rostogolit la picioarele căutătorului. Acesta însă, copleşit de mînie şi de neîmplinirea celor cinci ani de muncă zadarnică, a aruncat piatra cît colo. Dar a azvîrlit-o cu atîta putere, că aceasta s-a lovit de altă piatră care s-a spart, dînd la iveală cel mai frumos smarald din lume.

― Oamenii află foarte devreme care e raţiunea lor de a trăi, spuse bătrînul, cu o undă de tristeţe în priviri. Poate că din cauza asta renunţă la tot atît de curînd. Dar aşa e lumea.

Abia atunci şi-a amintit băiatul că discuţia începuse cu comoara ascunsă.

― Comorile sînt scoase de sub pămînt de şuvoaiele de apă şi sînt îngropate tot de şuvoaie, spuse bătrînul. Dacă vrei să afli ceva despre comoara ta, trebuie să-mi dai a zecea parte din oile tale.

― Dar nu se poate să-ţi dau o zecime din comoară?

Bătrînul îl privi dezamăgit.

― Dacă-mi făgăduieşti ce nu ai încă, o să-ţi pierzi dorinţa de a obţine acel lucru.

Atunci băiatul îi spuse că făgăduise o zecime ţigăncii.

― Ţiganii sînt deştepţi, oftă bătrînul. Oricum, e bine să înveţi că totul în viaţă are un preţ. Asta este ceea ce încearcă să ne înveţe Războinicii Luminii.

Bătrînul înapoie cartea băiatului.

― Mîine, tot la ora asta, îmi aduci o zecime din oi. Iar eu te voi învăţa cum să capeţi comoara ascunsă. Bună seara.

Şi dispăru după un colţ al pieţei.





Băiatul încercă să mai citească din carte, dar nu reuşi să se concentreze. Era agitat şi încordat, pentru că ştia că bătrînul spusese adevărul. Se duse pînă la vînzătorul de floricele, cumpără un cornet de floricele, gîndindu-se dacă trebuia să-i povestească ce zisese bătrînul.

"Uneori e bine să laşi lucrurile cum sînt", se gîndi flăcăul şi rămase tăcut. Dacă i-ar fi spus ceva, vînzătorul avea să se frămînte trei zile cu gîndul de a lăsa totul baltă, dar era atît de obişnuit cu căruciorul lui...

Putea să-l cruţe de această suferinţă. Porni agale fără ţintă prin oraş şi ajunse în port. Acolo era o clădire mică, şi aceasta avea o ferestruică de unde oamenii cumpărau bilete. Egiptul era în Africa.

― Doriţi ceva? întrebă tipul de la ghişeu.

― Poate mîine, murmură băiatul depărtîndu-se. Dacă vindea numai o oaie, putea ajunge de partea cealaltă a strîmtorii. Era o idee care-l înspăimînta.

― Încă un visător, zise funcţionarul de la ghişeu ajutorului lui, în timp ce băiatul se îndepărta. N-are bani de călătorie.

La ghişeu, băiatul îşi aminti de oile lui, şi-i fu teamă să se întoarcă la ele. Doi ani petrecuse învăţînd totul despre arta păstoritului; ştia să tundă, să îngrijească de oile gestante, să-şi apere animalele de lupi. Cunoştea toate cîmpurile şi păşunile Andaluziei. Cunoştea preţul exact de vînzare şi cumpărare al fiecărui animal pe care-l avea.

Se hotărî să se întoarcă la stînă prietenului lui pe drumul cel mai lung. Şi oraşul acesta avea o cetate, iar el se hotărî să suie panta pietruită şi să se aşeze pe unul din zidurile sale. De acolo de sus putea să vadă Africa. Odată cineva îi explicase că pe acolo veniseră maurii, care ocupaseră atîţia ani aproape toată Spania. Flăcăul îi dispreţuia pe mauri. Ei îi aduseseră pe ţigani.

Tot de acolo se putea vedea oraşul în întregime, inclusiv piaţa unde stătuse de vorbă cu bătrînul. "Blestemat ceasul cînd l-am întîlnit pe moşul ăsta", gîndi el. Se dusese doar să găsească o femeie pricepută la interpretarea viselor. Nici femeia, nici bătrînul nu dăduseră vreo importanţă faptului că el era păstor. Erau oameni singuratici care nu mai credeau în viaţă şi nu înţelegeau că păstorii ajung să fie legaţi de oile lor. El îşi ştia îndeaproape fiecare animal: ştia care Şchioapătă, care avea să fete peste două luni, şi care erau cele mai leneşe. Mai ştia şi cum să le tundă şi cum să le taie. Dacă se hotăra să plece, ele vor suferi...

Începu să bată vîntul. Îl cunoştea, oamenii îi spuneau Levantul, pentru că o dată cu el sosiseră şi hoardele de păgîni. Niciodată nu se gîndise, pînă nu cunoscuse Tarifa, că Africa era aşa de aproape.

Acesta era un mare pericol: maurii puteau năvăli din nou.

Levantul începu să sufle mai tare. "Sînt între oi şi comoară", îşi spunea băiatul. Trebuia să aleagă între un lucru cu care se obişnuise şi ceva ce i-ar fi plăcut să aibă. Mai era şi fata negustorului, dar ea nu avea aceeaşi importanţă ca oile, pentru că nu depindea de el. Poate nici nu-şi mai amintea de el. Era sigur că dacă n-ar fi apărut în următoarele două zile, fata nici n-ar fi băgat de seamă: pentru ea, toate zilele erau la fel, şi cînd toate zilele sînt egale înseamnă că oamenii au încetat să vadă lucrurile bune care apar în viaţa lor de cîte ori soarele traversează bolta.

"Mi-am părăsit tatăl, mama, şi cetatea, şi oraşul. S-au obişnuit şi ei, şi eu. Oile se vor obişnui şi ele cu lipsa mea", se gîndi flăcăul.

De sus, din înălţime, privi piaţa. Vînzătorul de floricele continua să-şi vîndă marfa... O pereche tînără se aşeză pe banca unde stătuse el de vorbă cu bătrînul şi se sărutau.

"Vînzătorul de floricele...", îşi spuse în sinea lui, şi nu mai continuă fraza. Pentru că Levantul se înteţise iar, iar el simţi vîntul biciuindu-i faţa. Vîntul îi aducea pe mauri, e adevărat, dar aducea şi izul deşertului şi parfumul femeilor acoperite cu văluri. Aducea sudoarea şi visurile bărbaţilor care într-o bună zi plecaseră în căutarea necunoscutului, a aurului, a aventurilor ― şi a piramidelor. Flăcăul începu să invidieze libertatea vîntului şi intui că putea fi ca el. Nimic nu-l împiedica, în afară de el însuşi. Oile, fata negustorului, cîmpiile Andaluziei erau doar etape ale Legendei sale Personale.





A doua zi băiatul se întîlni cu bătrînul la amiază. Adusese cu el şase oi.

― Sînt uimit, spuse el. Prietenul meu mi-a cumpărat imediat oile. Zicea că toată viaţa a visat să se facă păstor şi că acela era un semn bun.

― Totdeauna e aşa, răspunse bătrînul. Numim asta începutul de bun augur. Dacă te-ai duce să joci pentru prima oară cărţi, aproape sigur ai cîştiga. Norocul începătorului.

― Şi de ce?

― Pentru că viaţa vrea să-ţi trăieşti Legenda Personală.

Apoi începu să cerceteze cele şase oi şi descoperi că una şchiopăta. Băiatul îi spuse că asta nu are nici o importanţă, pentru că era cea mai inteligentă şi dădea lînă destulă.

― Unde e comoara? întrebă.

― Comoara se află în Egipt, aproape de Piramide.

Flăcăul se sperie. Şi bătrîna îi spusese acelaşi lucru, dar nu-i luase nimic.

― Ca să ajungi la ea, va trebui să urmezi semnele. Dumnezeu a scris în lume drumul pe care fiecare om trebuie să meargă. Trebuie numai să citeşti ce a scris El pentru tine.

Înainte ca băiatul să apuce să spună ceva, un fluture apăru zburînd între el şi bătrîn. Îşi aminti de bunicu-său; cînd era mic, acesta îi spunea că fluturii sînt semn de noroc. Ca şi greierii, coşarii, şopîrlele şi trifoiul cu patru foi.

― Aşa este, zise bătrînul, care îi putea citi gîndurile. Exact cum te-a învăţat bunicul. Astea sînt semne.

Pe urmă, omul îşi desfăcu haina care îi acoperea pieptul. Băiatul rămase impresionat de ce văzu şi-şi aminti de strălucirea zărită cu o zi înainte. Bătrînul avea un colan de aur masiv, bătut cu pietre scumpe.

Era într-adevăr un rege. Pesemne că trebuia să umble deghizat, ca să se ferească de hoţi.

― la astea, zise bătrînul, scoţînd o piatră albă şi una neagră ce se aflau prinse în mijlocul colanului de aur. Se numesc Urim şi Tumim. Cea neagră înseamnă "da", iar cea albă înseamnă "nu". Cînd nu reuşeşti să desluşeşti semnele, te ajută ele. Pune-le totdeauna o întrebare la obiect. Dar, în general, încearcă să iei singur hotărîrile. Comoara se află la Piramide şi asta o ştiai deja; dar trebuie să plăteşti cu şase oi pentru că eu te-am ajutat să iei o hotărîre.

Flăcăul a pus pietrele în desagă. De acum încolo doar el avea să hotărască.

― Nu uita că totul este unul şi acelaşi lucru. Nu uita de limbajul semnelor. Şi mai cu seamă, nu uita să mergi pînă la capătul Legendei tale Personale. Dar mai întîi, mi-ar plăcea să-ţi spun o poveste.

"Un negustor oarecare şi-a trimis fiul să înveţe Taina Fericirii de la cel mai înţelept dintre toţi oamenii. Băiatul a umblat patruzeci de zile prin deşert pînă a ajuns la un frumos castel, în vîrful unui munte. Acolo trăia înţeleptul pe care îl căuta.

Însă în loc să întîlnească un sfînt, eroul nostru s-a trezit într-o încăpere unde a văzut o vînzoleala extraordinară: era un du-te vino de negustori, oameni care stăteau de vorbă prin colţuri, o mică orchestră cînta melodii suave, şi mai era şi o masă plină cu cele mai alese bucate din acea parte a lumii, înţeleptul vorbea cu toata lumea, iar băiatul a trebuit să aştepte două ore pînă să-i vină şi lui rîndul.

Înţeleptul ascultă cu atenţie motivul vizitei, dar îi spuse că în acel moment nu avea timp să-i explice Taina Fericirii. Îi sugeră băiatului să dea o raită prin palat şi să se întoarcă peste vreo două ore.

― Dar pînă atunci, vreau să te rog ceva, a completat înţeleptul, dînd băiatului o linguriţă în care picură doi stropi de untdelemn. Cît mergi, poartă această linguriţă fără să verşi untdelemnul din ea.

Băiatul a început să suie şi să coboare scările palatului, cu ochii aţintiţi la linguriţă. După două ore, s-a prezentat iar în faţa înţeleptului.

― Vasăzică, începu înţeleptul, ai văzut tapiseriile persane din sufragerie? Ai văzut grădina care i-a luat Maestrului grădinar zece ani ca s-o creeze? Ai observat frumoasele pergamente din biblioteca mea?

Ruşinat, băiatul mărturisi că nu văzuse nimic. Singura lui preocupare fusese să nu verse picăturile de untdelemn pe care i le încredinţase înţeleptul.

― Atunci întoarce-te şi cunoaşte minunile lumii mele, îi spuse înţeleptul. Nu poţi avea încredere într-un om dacă nu-i cunoşti casa.

Mai liniştit de această dată, băiatul luă linguriţa şi reîncepu să se plimbe prin palat, de data aceasta observînd toate operele de artă care atîrnau de tavane şi pe pereţi. A văzut grădinile, munţii din jur, gingăşia florilor, rafinamentul cu care fiecare operă de artă fusese aşezată la locul ei. Întors la înţelept, îi relată amănunţit tot ce văzuse.

― Dar unde sînt cele două picături de untdelemn pe care ţi le-am încredinţat? a întrebat înţeleptul.

Privind linguriţa, băiatul văzu că o vărsase.

― Acesta este singurul sfat pe care ţi-l pot da, spuse înţeleptul înţelepţilor. Taina Fericirii stă în a privi toate minunile lumii şi a nu uita niciodată de cele două picături de untdelemn din linguriţă."

Flăcăul rămase tăcut. Înţelesese istorioara bătrînului rege. Unui păstor îi place să călătorească, dar nu uită niciodată de oile lui.

Bătrînul îl privi, şi cu amîndouă mîinile făcu nişte gesturi ciudate deasupra capului flăcăului. Apoi luă animalele şi-şi văzu de drum.





Pe dealul micului oraş Tarifa se ridica un vechi fort construit de mauri, şi cine se aşeza pe zidurile lui putea zări o piaţă şi o bucată din Africa. Melchisedec, Regele Salemului, s-a aşezat pe zidul fortului în seara aceea şi a simţit Levantul în obraji. Oile se foiau pe lîngă el, cu frică de noul stăpîn, şi neliniştite de atîtea schimbări. Tot ce voiau ele nu era decît hrană şi apă.

Melchisedec privi la vaporaşul care ridica ancora din port. Nu avea să-l mai vadă niciodată pe băiat, la fel cum niciodată nu l-a mai văzut pe Avraam, după ce a încasat tributul. Dar îşi îndeplinise misiunea.

Zeii nu trebuie să aibă dorinţe, pentru că zeii nu au Legendă Personală. Dar Regele Salemului dorea în sinea lui ca flăcăul să izbutească. "Păcat că o să-mi uite repede numele", se gîndi el. "Trebuia să i-l fi repetat de mai multe ori. Cînd ar fi vorbit despre mine ar fi spus că sînt Melchisedec, Regele Salemului."

Apoi privi spre cer cu o umbră de căinţă: "Ştiu că este deşertăciunea deşertăciunilor, aşa cum ai spus Tu, Doamne. Dar şi un rege bătrîn trebuie cîteodată să se simtă mîndru de sine."

"Ce ciudată e Africa", şi-a spus flăcăul.

Şedea într-un soi de bar asemănător altora pe care le întîlnise pe străduţele înguste ale oraşului. Nişte bărbaţi fumau o pipă uriaşă, care trecea din gură în gură. În puţine ore văzuse bărbaţi care se ţineau de mînă, femei cu chipul acoperit, preoţi care urcau în nişte turnuri înalte şi cîntau, în timp ce toţi, în jurul său, îngenuncheau şi se loveau cu fruntea de pămînt.

"Treabă de păgîni", îşi spuse în sinea lui. Cînd era copil văzuse mereu în biserica din satul lui o icoană cu Santiago Matamouros, Ucigătorul de mauri, pe cal alb, cu sabia scoasă, şi figuri ca ale celor de acum, trîntite la picioarele lui. Flăcăul se simţea rău şi îngrozitor de singur. Necredincioşii aveau o privire sinistră.

În plus, în graba plecării, uitase un amănunt, unul singur, dar care putea să-l ţină departe de comoară pentru mult timp: în acea ţară toţi vorbeau arăbeşte.

Stăpînul barului se apropie şi flăcăul îi arătă o băutură care fusese servită la altă masă. Era un ceai amar. El ar fi preferat să bea vin. Dar nu trebuia să-l preocupe asta acum. Trebuia să se gîndească la comoara lui şi la modul de a o căpăta. Vînzarea oilor îi adusese destui bani în buzunar, iar băiatul ştia că banul e fermecat ― cu el nimeni nu mai este singur, în scurt timp, poate chiar în cîteva zile, o să fie lîngă Piramide. Un bătrîn, cu tot aurul acela pe piept, n-avea de ce să mintă ca să cîştige şase oi.

Bătrînul îi pomenise de semne. Cît traversase marea, se gîndise la ele. Da, ştia despre ce e vorba: cît timp stătuse pe cîmpiile Andaluziei, se deprinsese să desluşească pe pămînt şi pe cer cum era drumul pe care avea să-l urmeze. Învăţase că o anume pasăre trăda apropierea unei cobre, şi că un anume arbust era semn de apă peste cîţiva kilometri. Oile îl învăţaseră toate acestea.

"Dacă Dumnezeu conduce aşa de bine oile, o să-l conducă şi pe om", reflectă el şi se mai linişti. Ceaiul părea mai puţin amar.

― Cine eşti dumneata? auzi o voce în spaniolă.

Băiatul simţi o mare uşurare. Tocmai se gîndea la semne şi iată că cineva a şi apărut.

― Cum de vorbeşti spaniola? întrebă.

Noul venit era un tînăr îmbrăcat după moda occidentală, dar culoarea pielii arăta că era probabil de prin partea locului. Era cam de vîrsta şi înălţimea lui.

― Toată lumea vorbeşte spaniola aici. Sîntem la două ore de Spania.

― Ia loc şi comandă ceva, plătesc eu ― spuse flăcăul. Şi cere nişte vin pentru mine. Urăsc ceaiul ăsta.

― Nu există vin pe aici, zise noul venit. Religia nu îngăduie.

Atunci flăcăul îi spuse că trebuie să ajungă la Piramide. Cît p-aci să-i pomenească de comoară, dar se stăpîni şi tăcu. Poate îi cerea şi arabul o parte ca să-l ducă pînă acolo. Îşi aminti ce-i spusese bătrînul despre oferte.

― Aş vrea să mă duci pînă acolo, dacă poţi. Am să te plătesc.

― Păi, ai idee cum se ajunge acolo?

Flăcăul văzu că stăpînul barului sta pe aproape şi trăgea cu urechea la discuţie. Nu se simţea la largul lui cu prezenţa aceluia. Dar găsise o călăuză şi nu voia să piardă ocazia.

― Trebuie străbătut tot deşertul Saharei, zise noul venit. Şi pentru asta e nevoie de bani. Vreau să ştiu dacă ai destui bani.

Băiatului i se păru ciudată întrebarea. Dar avea încredere în vorbele bătrînului, iar acesta îi spusese că atunci cînd vrei un lucru, universul lucrează în favoarea ta.

Scoase toţi banii din buzunar şi-i arătă nou-venitului. Patronul barului se apropie şi el să privească. Cei doi schimbară cîteva cuvinte în arabă. Stăpînul barului părea iritat.

― Hai să mergem, zise nou-venitul. Ăsta nu vrea să continuăm discuţia aici.

Băiatul răsuflă uşurat. Se ridică să plătească, dar stăpînul îl prinse de braţ şi începu să vorbească fără pauză. Flăcăul era voinic, dar era în