Pînzar moldovenesc al lui Ştefan cel Mare

Continuînd vechea tradiţie a constructorilor de corăbii, Ştefan cel Mare adezvoltat şantierele navale de la Cetatea Albă şi Chilia. Lemnul se găsea din belşug, dar lucrătorii de corăbii căutau mai ales stejarii moldoveneşti pe care îi lăudau a fi mai buni decît oricare lemn pentru construirea navelor, fiind şi mai tari împotriva carilor. Iar pentru catarge se găseau brazi înalţi şi drepţi ca lumînarea, pe care moldovenii îi aduceau pe apele Bistriţei şi Siretului. Unele dintre primele consemnări referitoare la flota Moldovei medievale datează de la asediul Chiliei din anul 1465; pentru că Dunărea era îngheţată, iar pînzarele nu puteau fi utilizate, Ştefan cel Mare, cunoscînd însemnătatea artileriei în luptă, a folosit totuşi tunurile de pe nave.

Moldova maritimă, cu porturile Cetatea Albă şi Chilia, era la acea vreme singura opozantă a turcilor pe mare, după ce cetatea genoveză Caffa fusese ocupată de turci la 6 iunie 1475. După ce în 1484 turcii cuceresc Chilia şi Cetatea Albă, creşte rolul militar şi commercial al Galaţiului. Din mica aşezare pescărească, Galaţiul devine un oraş cu o puternică viaţă comercială şi trafic naval intens, aceasta datorîndu-se atît negustorilor fugiţi din Chilia şi Cetatea Albă, cît şi lucrătorilor de nave, care pun bazele unui şantier de construcţii.

Documentele vremii confirmă forţa militară a flotei Moldovei. În anul 1475 navele turceşti ce se întorceau cu prada de la asediul Caffei sînt capturate de către pînzarele moldoveneşti din Chilia şi Cetatea Albă. Istoricul C.C. Giurescu menţionează că în sec. al XV-lea flota Moldovei făcea transporturi pe Marea Neagră la Istanbul, treceau în Mediterană, prezenţa pînzarelor moldoveneşti fiind semnalată în Insula Creta. Altă confirmare este firmanul din 9 iulie 1456 al sultanului Mahomed al II-lea, ce autoriza comerţul moldovenilor cu corăbiile lor chiar la Istanbul.

Istoriografia nu este prea bogată în descrierea corăbiilor flotei moldoveneşti. Discuţiile pleacă de la imaginea pînzarului reprodusă în mai multe variante (autorul cunoaşte trei), toate inspirate de aceeasi sursă, publicată de Asachi în secolul XIX. Cea mai veridică relatare este reluată şi comentată de comandorul C. Ciuchi în 1904, cu menţiunea că descrie o stampă procurată de Grigore M. Sturza în secolul XIX: “Vasele moldoveneşti pe la anul 1500 aveau aproape forma corăbiilor de pe Dunăre ce se văd şi azi. Prova înaltă şi întoarsă ca la gondole, pupa tăiată drept şi terminată cu două coarne, care serveau probabil pentru legarea bastimentului. Cîrma e o ramă solidă, cîte una în fiecare bord, întărită cu fier la pană, care se lăţeşte în extremitatea inferioară. Vasul are punte. Copăstia e inchisă numai în parte, probabil pentru a putea servi de rame. Pe punte se văd două bastoane susţinute de două straiuri. Acestea constituie, desigur, adăpostul oamenilor de serviciu. Un catarg simplu şi o vergă ţin o velă înfăşurată. Marinarii au costumul naţional: căciulă, cămaşă cu mîneci largi. Pavilionul este roşu, avînd un cap de zimbru cu o stea cu cinci raze între coarne, cu o lună nouă în stînga sus şi o stea cu cinci raze în dreapta sus.”

O dovadă de necontestat a veleităţilor de putere maritimă a Moldovei o constituie de altfel şi inscripţia găsită la mănăstirea Zagrafu: „Io, Ştefan Voievod cu mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, am zidit acest turn pentru corabii în anul 6982 (1475)”. Putem astfel afirma cu siguranţă că moldovenii au avut în veacul al XV-lea o flotă puternică, alcătuită din nave de construcţie proprie.

Bibliografie
C. Crăciunoiu “Corăbii străbune”