Dictatura are culoare?

Dacă e să aleg între naţionalism şi democraţie, aş opta fără să stau niciun pic pe gânduri pentru a doua.  Naţionalismul este de fapt una din formele dictaturii, în care un grup de indivizi numiţi şi consideraţi “ai noştri”, acaparează toată puterea şi resursele financiare în mâinile lor, distribuindu-le după bunul lor plac. Este de adevărat că “ai noştri” spre deosebire de “ai lor” sau de “străini” ştiu să vorbească frumos, pe placul “nostru”. Şi vorbesc atât de frumos şi de înălţător, încât te trec fiori şi izbucneşti în lacrimi de emoţie patriotico-naţională. Nu contează că, ulterior,  îşi împart între ei toate funcţiile şi resursele când se consolidează la guvernare, dar sunt cel puţin de-ai noştri. Parcă nu e chiar aşa dureros când te loveşte sau cenzurează un poliţist, un funcţionar ori un ziarist “de-al nostru” sau când interdicţiile sunt decretate de democraţii noştri.

Nu am nimic împotriva patrioţilor şi a discursurilor lor patriotarde. Democraţia presupune implicit şi dreptul lor la existenţă. Dar într-un stat de drept doar Legea poate sta de asupra tuturor, nu interesele de clan, nostalgiiile naţionale, avântul patriotic şi alte porniri înălţătoare ale sângelui. Simpla şi banala democraţie, în care toţi sunt egali în faţa legii şi nimic mai mult…