Departamentul Studenți Străini al Universității în care Studiez a organizat International Thanksgiving, un fel de prânz de sărbătoare, cu tăierea curcanului, cum se cuvine, pentru stranieri. Studenți mulți, predominant, ca și în lume, chinezi plus indieni – un fel de eșantion planetar, cu deosebirea că albi nu erau aproape deloc, iar indivizi de culoare și mai puțini...
Ne așezăm, după obicei, la mese, după principiul comunitar, rasial, de interese, statut și funcție, pe scurt, care și cu cine dorește: prieteni, colegi de grup sau de discotecă, pământeni.
Eu cu Alex suntem unicii moldoveni în sală. De masa noastră se apropie unul dintre organizatori, angajat al Departamentului. Ia loc, ia și o farfurie. O femeie-fată, cu trăsături asiate, vine și ea. Rumegăm pe îndelete, ascultăm declarații, îndemnuri, cineva povestește patetic, în fundal, istoria și semnificația sărbătorii. Comesenii noștri au chef de vorbă. Se interesează de unde suntem, o întrebare tipică. ”Moldova” nu dumirește pe nimeni, așa că varianta prescurtată, cea mai sigură pentru că nu stârnește întrebări adiționale este: undeva în Europa. Data viitoare vin cu atlasul. Promit.
Și tu?, o întrebăm pe doamna asiată.
Eu îs din China.
Hm, unde e asta? – demarăm un joc, ca să imprimăm discuției un ton neprotocolar.
În Asia...
Nu am auzit de China. În Asia cunosc Bhutan, Nepal, Tailanda, Bangladeș, Vietnam, Japonia, Coreea de Nord și cea de Sud, Pakistan. De China nu am auzit. Ce fel de țară e? Mare? Cât e teritoriul, mai răsărit ca orașul ăsta (așa-zisul oraș e de fapt un orășel de vreo 20 mii de oameni, cam 2 blocuri de locuit în Beijing sau Shanghai)...
Femeia scapă furculița din mână și ne învăluie cu o privire în care se citește rând pe rând, nedumerire, ceva furie, apoi o neliniște...
E o glumă?
Nu...
Ne ridicăm și ne luăm rămas bun... Cineva mănâncă cu greu... cred că s-a ofuscat, deși ne-a ofensat și pe noi: ea nu ne știe țara, noi ne facem că nu i-o știm pe a ei... Suntem chit. Adio olimpici la geografie și cititori lacomi de atlasuri...
Seara, vin de la ore... ies din Unniversitate și merg spre stație. Mai am timp până apare autobuzul așa că decid să fac o plimbare...parcurg 1 stație pe jos...apoi încă una. Ajuns aproape la destinație, lângă mine oprește brusc o mașină. Coboară o asiată, încă una, zăpăcită.
Domnule, vă rog, am nevoie să ajung la adresa asta... Îmi arată o fițuică pe care stă scris unul din blocurile universității în care au loc de obicei concertele...
Păi, să vă explic...E între blocuri...se ajunge rapid pe jos...
Vă rog, mă grăbesc mult, dacă ați putea să mergeți cu mine, pe urmă vă aduc înapoi...
Ok, zic...Urc...
La dreapta, vă rog, apoi la stânga.
Miss pricepe că nu-s din partea locului...Mă întreabă de unde-s...Moldova....A, unde-i asta??? Undeva în Europa, vine răspunsul standard...
Și Dvs, o întreb, ca să nu-i fiu dator... Păi, China...
China? Ce e asta? Unde e?
U-u-uuuuuuuuu, automobilul frânează prelung...și brusc. Cum, nu știți unde e China?
Nu...
În Asia...
A, Asia, cunosc Bhutan, Mongolia, Coreea de Nord...
Știți toate astea și nu cunoașteți China?
Da, cam așa...Tăcere...Ajungem la destinație...Eu cobor, o privesc pe doamnă, se uită speriată...și cam zăpăcită. Cred că mă crede Idiot...nu are decât...poate s-a și ofensat, dar eu la fel...
Cultura zisă generală e și ea, probabil, o modalitate de a construi persoane și personalități ”tipice”: oamenii din culturi mici, marginale, se străduie să știe totul despre ceilalți și se mândresc cu ”știința” asta, pe când cei din marile culturi nu știu mai nimic, decât câte ceva despre sine...
