Am deprins a pune pret pe toate obiectele care ne inconjoara si tot asta facem cu literatura. Uitam a face o diferenta intre plazma luata in credit de la mall si o opera de arta – ne comportam, de parca, sunt lucruri care s-ar putea confunda reciproc, de parca ambele ar fi purtatoare de acelasi continut metafizic, de parca, ai putea citi intr-un Samsung (obiect), tot ceea ce ai putea savura intr-o carte (obiect).
Pe un scriitor care si-a ivit aparitia proaspata din ou, intai si-ntai, il intrebam daca are carnet de partid si ce culoare au dungile de la slipii pe care-i poarta. Dupa aia ii zicem daca e sau nu cu noi. Ne complacem cu gandul ca acesta ar fi un criteriu de evaluare a scrierii sale.
Ii dam de inteles ca, el (demiurgul/intelectualul/profanul), ar trebui, mai intai de toate, sa dea dovada de un curaj nebun (aceeasi ardoare mesianica de fi salvati) pentru a se legitima – pe de o parte – in postura sa de scriitor – iar pe de alta parte – pentru asi putea vinde capodopera literara, si nu asa si pe dincolo, ci intr-un mod exclusiv ca “marfa”.
Intreaga sleaha de idioti, care se pretind mari critici ai operei de arta (daca nu convine termenul respectiv inlocuiti-l prin altul), incearca sa-si legitimeze si ei existenta proprie printr-o violare a literaturii prin inlaturarea acelui himen care o plaseaza spre un dincolo de lumea reala, impreuna cu toate fantasmagoriile bizare si ireale pe care le contine.
Teatru scarbos al dumenzeului care a murit – un hoit futut si rasfutu. Aleluia!
