apund Foucault, ca interpreti, noi producem "tehnici de interpretare" cu care ar trebui sa ne interpretam m intai pe noi insine si abia apoi pe altii.
exista un cerc vicios intr-un asemenea exercitiu: interpretul se interpreteaza pe sine producand alte interpretari pe care ulterior tot singur le interpreteaza... astfel putem aluneca lent si f sigur intr-o confuzie a sensului oricarui semn.
pt a evita acest colaps care ne face sa intepretam semnele perpetuu, interpretul si persoana asupra careia se fac interpretarile - daca e vb de niste interpretari de psihanaliza - nu pot fi aceeasi. relatia dintre acestia, dimpotriva, abia se stabileste prin interpretarea facuta celui din urma de catre psihanalist.
lucru aproape imposibil in cazul unei singure persoane care isi supune analizei propriile vise il constituie faptul ca ea nu poate stabili o relatie cu sine insusi care ar fi atare unei relatii pacient-terapeut.
alta problema de care ne impiedicam in cazul interpretarilor consta in faptul ca interpretarea ni se infatiseaza din start ca interpretare a ceva [interpretandum ca interpretans] si se afirma pe sine insusi prin sine insusi. in acest sens, psihanalistul deja(!) opereaza cu niste interpretari... facute si dezvaluite de catre pacient.
asadar, simptomul bolii pacientului se manifesta prin aceea ca el incepe sa interpreteze lucrurile intr-un fel anume: ca si cum ele ar fi niste lucruri "in sine"... ca si cum ele n-ar fi acelea despre care pacientul vb interpretandu-le intr-un fel diferit decat psihanalistul.
