Avem o problema eterna a identitatii : identitatea unui lucru este ceva ce este identic doar cu sine insusi sau si cu altceva ?
Cunoastem cu totii primul principiu din logica – principiul identitatii – care spune : A=A. Asta inseamna ca A≠B, A≠C, A≠D etc. Si, parca, cu asta s-ar termina. Insa, nu e chiar asa, fiindca noi mai cunoastem inca ceva, ca A face parte din n (unde n este alfabetul de la B la Z). Dar – eventual, s-ar putea intreba cineva – ce legatura are identitatea lui A cu n ? Pai, are, si o vom arata in continuare.
Oare n ar fi posibil fara A ? Cu toate ca, fiind n un construct abstract, el exista pentru ca exista A, B, C, …, Z. Deci, cum ne putem inchipui ca ar fi posibil n fara A, unde A isi are locul sau determinat in n ?
Careva destept ar putea spune “il excludem pe A din n si s-a rezoltat, astfel am separat snopul de coceni”. Oare ? Dar, daca am face acest lucru, atunci n-ar mai fi pusa problema identitatii lui A. Nici despre identitatea lui B tot n-am putea sufla o fonema pentru ca ar trebui sa-l excludem din n, si tot asa, daca am continua in aceeasi maniera, pana la Z. Si-atunci, mai putem vorbi despre un A sau B sau C sau D sau E sau etcetera, pana la Z, care este identic doar cu sine insusi si cu nimic altceva mai mult ?
Ar fi pur si simplu lipsit de sens enuntul C=C sau E=E. Ar fi de la sine inteles, nu-i nici vorba de – ca poate fi – vreo relatie intre C si E. Doar l-am exclus pe fiecare pe rand din n.
Acum, sa ne mai punem o intrebare : daca pe n l-am goli (imaginar) treptat de A, B, C, …, Z, putem vorbi despre un n ? Sau, am putea reformula intrebarea intr-un alt mod : am putea pune in discutie identitatea lui n ? La care, putem primi si un repros, ca nu putem vorbi despre n si A deopotriva, pentru ca primul il contine pe celalalt si nu invers. E adevarat, insa fara A n nu mai este “el insusi”. Adica, identitatea lui n e conditionata si ea de memoria lui A. Sau A stie ca poate face parte din n.
Sa recapitulam. La ce bun ne intereseaza identitatea lui A (care face parte din n) ? Probabil, pentru ca nu-l cunoastem indeajuns. Totusi, cunoastem cate ceva despre el, de exemplu, ca se afla langa B. Si asta e deja mult. Vom spune, in cele ce urmeaza, ca exista o relatie intre A si B, si ca aceasta relatie ne vorbeste despre o “ordine” in n. Prin urmare, daca A spune ceva despre B, atunci identitatea lui B, intr-un fel, tine de A. Or, daca ne-ar fi ingaduit am spune, A il re-cunoaste pe B.
Deci, daca vorbim despre A care sa existe in forma pura n-are nici o haba de noroc logoreia de fata. Noi il putem intelege pe A fiind purtator de informatie a unui B.
Altfel spus, ne putem pronunta asupra identitatii unui lucru daca cunoastem macar ceva despre el. Si, nu putem vorbi despre identitatea unui ceva pe care nu-l cunoastem. Insa, a cunoaste ceva putem doar in relatia cu alt-ceva. Tocmai aici e si problema : il cunoastem pe A care nu este B, ori datorita celui de pe urma il cunoastem pe cel dintii, si invers. E de-a dreptul un paradox, dar asta este, asa cunoastem noi lucrurile. Or, altfel, ne-ar fi foarte greu sa concepem identitatea.
Prin urmare, ar trebui sa lasam posibilitatea ca, identitatea unui lucru este in relatia lui cu altul. Pentru ca identitatea unui A mereu va tine atat de un B, C, D, E, …, Z, cat si de un n. Iar viceversa e perfect valabila, doar ca e mai complicat si inca nu ne duce nici mintea, nici capul pentru o expunere in cuvinte sau in formule mate.
Barem ca s-ar mai putea scrie in continuare in aceeasi maniera, dar am intinde-o pe cateva pagini. Iar, la o adica, ideile care nu sunt inca rostite, trebuiesc pastrate cu grija intr-un sertar al gandirii. Intr-o buna zi singure se vor cere scoase de-acolo, ne fiind fortate.
“A=A. Mare scofala.” (Leon Wieseltier)
P.S. Despre identitate am mai scris aici.
