“Ce este o natiune ? Este o intrebare celebra pentru dificultatea ei, nici un raspuns nefiind apt sa multumeasca pe toata lumea. Natiunea nu este o “realitate” in sensul dat acestui cuvant intr-o definitie a statului. Statul este “real” in sensul ca are granite clar definite, deopotriva pe harta si pe teren.
[…]
Natiunea este o “comunitate imaginata”, pentru ca exista ca entitate in masura in care membrii sai “se autoidentifica” mintal si emotional cu un corp colectiv. E adevarat, de obicei natiunile ocupa un teritoriu continuu care, asa cum pot pretinde in chip plauzibil, le poate conferi un caracer particular. Totusi, acest fapt sta rareori la baza unei uniformitati teritoriale comparabile cu cea impusa de unitatea “legii pamantului” sustinuta de stat.
[…]
Adevarat este si faptul ca natiunile sunt de obicei distinse si unite de o limba comuna. Cu toate acestea, ceea ce e socotit a fi o limba comuna si distincta reprezinta in mare masura o chesiune de decizie nationalista (adesea contestata).
[…]
In plus, anumite grupuri de oameni pot recunoaste ca vorbesc aceeasi limba, considerandu-se totusi natiuni separate (popoarele galez si scotian, vorbitoare de engleza, la fel ca multe natiuni ale vechiului Commonwealth, precum si austriecii si elvetienii vorbitori de germana).
Mai exista inca un motiv pentru ca teritoriul si limba sunt insuficiente ca factori definitorii ce alcatuiesc “realitatea” unei natiuni. Foarte simplu spus, oricine poate intra sau iesi din ele. In principiu o persoana poate declara ca si-a schimbat apartenenta nationala. Oamenii se muta si obtin drept de rezistenta in mijlocul unei natiuni careia nu-i apartin si pot invata apoi limba altei natiuni. Daca teritoriul de rezistenta (sa ne amintim ca acesta nu este un teritoriu cu granite aparate) si participare la o comunitate lingvistica (sa ne amintim ca nimeni nu este obligat sa foloseasca o limba nationala prin faptul ca nici o alta limba nu este admisa de detinatorii puterii) ar fi singurele trasaturi constitutive ale natiunii, aceasta ar deveni prea “proasta” si “subdefinita” pentru a pretinde supunerea absoluta, neconditionata si exclusiva pe care o pretind toate nationalismele.
Aceasta ultima pretentie este cu atat mai convingatoare cu cat natiunea este conceputa ca destin, nu ca optiune. Drept urmare, se presupune ca e atat de ferm stabilita in trecut, incat nici o interventie umana n-o poate schimba. Intrucat se considera ca depaseste caracterul arbitrar al culturii, nationalismul urmareste sa obtina aceasta credinta prin intermediul mitului originilor – cel mai puternic instrument al sau. Acest mit sugereaza ca natiunea, chiar a fost candva o creatie culturala, a devenit in cursul istoriei un fenomen “natural”, fiind astfel in afara oricarui control uman. Membrii actuali ai unei natiuni – spune mitul – sunt legati impreuna de un trecut comun de care nu pot scapa. Spiritul national este considerat apoi o trasatura impartasita si exclusiva care nu numai ca uneste oamenii, ci ii si distinge de orice alte natiuni si de orice indivizi care aspira sa intre in comunitatea lor. Dupa cum se exprima sociologul si istoricul American Craig Calhoun, ideea de natiune devine atunci “deopotriva o categorie de indivizi asemanatori si ceva «supranatural»”.
[…]
Scopul general al cruciadei culturale este asimilarea. Temenul isi are originea in biologie, unde exprima felul in care, spre a se hrani, un organism viu asimileaza elemente ale mediului si transforma substante “straine” in propriul sau corp. Prin aceasta, le face “asemanatoare” cu sine, iar ceea ce era diferit devine asemanator. De fapt, orice nationalism este intotdeauna asimilator, pentru ca natiunea declarata de nationalism ca avand “unitate naturala” trebuie creata mai intai prin regruparea unei populatii, adesea indiferente si diversificate, in jurul miturilor si simbolurilor specificului national. Eforturile asimilatoare devin foarte evidente si isi expun pe deplin contradictiile interne atunci cand un nationalism, triumfator, care a obtinut dominatia statala asupra unui teritoriu, intalneste printre rezidenti anumite grupuri “straine”, adica grupuri de oameni care fie isi declara o alta identitate nationala, fie sunt tratati ca deosebiti si straini din punct de vedere national de catre populatia care a trecut deja prin procesul unificarii culturale. In astfel de cazuri, asimilarea poate fi prezenta ca o misiune de prozelitism, asemanatoare cailor prin care paganul trebuie convertit la religia “adevarata”.”
Zygmunt Bauman & Tim May – Gandirea sociologica
