Navighez pe internet încercând să dau de urmele unui jurnal de-a Monicăi Lovinescu aranjand într-o "ordine haotică" cuvintele cheie pe care nici google nu le mai înţelege. Cineva mi-a spus odată că îţi poţi împrospăta memoria trecutului - nu din cărţile de istorie, nici măcar nu din reconstrucţiile documentare a evenimentelor ce au avut loc cîndva, dar - din jurnalele (intime) ale unor personalităţi marcante care o înregistrează în intimitatea unui caiet.
Dau, întâmplător, fireşte (!), de rememorările lui Gabriel Liiceanu despre ultimii ani de viaţă a unui "cuplu livresc", Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca.
În căutarea mamei - o splendidă scriere în care sunt înregistrate momentele cruciale ale unui om care a vegheat soarta României de la microfonul Europei Libere. Însă, aflai şi despre unele împrejurări care o făcuse să ajungă în postura de "reflector" a ceea ce se întâmpla în ţară. Mai mult, sunt nişte relatări ale unei prietenii autentice şi aproape tot ceea ce s-ar putea spune despre grijă (iubire), devotament, sacrificiu, angoasa memorie şi legământul unei prietenii.
S-ar putea crede (nici pic de ironie) că prietenia începe de-a dreptul acolo unde se confundă cu livrescul - odată ce ambele sunt clădite pe fundamentul unei iubiri - fără a fi tulburată de un "altceva" din afară. Iar în cazul când vreo forţă din exterior îi influenţează starea proprie "de inerţie", ea nu dispare, ci dimpotrivă, se poate amplifică la maxim.
Cum începe ceva mai mult decât prietenia...
Legată de Virgil prin acea iubire născută pe baze livreşti - „N-aş vrea să înţelegi de aici că între noi nu a fost pasiune. A fost patimă mov, Gabriel, şi pesemne că dumneata ştii ce înseamnă asta...“ -, Monica trăia o existenţă din care aspectele practice ale vieţii păreau să fi dispărut cu desăvârşire.
Nimeni nu putea spune că-i văzuse pregătind ceva de mâncare. De fapt erau amândoi „personaje livreşti”, în sensul că adevărata realitate era pentru ei aceea din cărţi, în vreme ce lumea reală se refugiase într-o existenţă fantomatică. „Apoi am descoperit politicul. L-am descoperit aproape cu forţa. A năvălit peste noi. L-am descoperit atunci când am înţeles ce voia comunismul: să se substituie datelor naturale ale omului.
Dintr-o dată, realitatea, relegată până atunci în insignifianţa ei nonliterară, ni s-a impus. Comunismul ne-a izgonit din paradisul literaturii. Atunci a început totul.“
Literatura, se prare că, era pentru ei o realitate iminentă, un mediu amniotic în care ambii convieţuiau, şi erau asemenea unor doi gemeni siamezi cu un singur creer. De aici şi acea notiţă asupra unei lupte dintre "creerul bun şi creerul în derivă". Fiecare dintre ei îşi alege boala proprie lui, pe care o împinge până la un "etern disponibil", după care urmează dispărţirea fizică definitivă:
"...nu am avut imaginaţia propriei noastre neputinţe fizice, pentru că dacă am fi avut-o, Virgil şi cu mine, nu ne-am fi cumpărat o casă cu scară, în care baia e sus şi bucătăria jos. [...] când locuieşti într-o asemenea casă, vine un moment în care trebuie să te hotărăşti unde rămâi: sus sau jos. Eu am rămas, după cum vezi, sus şi, când nici Virgil nu va mai putea urca şi coborî scările, vom sfârşi pesemne într-o blândă anorexie."
Moartea unuia îl lasă pe celălalt suspendat într-o agonie. Iar când prezentul nu mai contează, unicul refugiu este în substanţa trecutului. Ce ar putea fin mai blând decât întrevederea cu cei dragi care nu mai sunt cu tine la momentul actual? O reluare de la un alt capăt a vieţii cu începutul în povestea mamei. Căci, moartea persoanei celuia pe care l-a iubit o aduce ineluctabil în faţa celui mai dramatic moment din viaţă, dispariţia mamei. Firul amintirilor începe să se depene...
"Avea 71 de ani, părul alb, împletit într-un coc la spate, şi chipul de o nesfârşită blândeţe. Când a fost arestată citea Eschil în greacă, ajutându-se de iuxta latină. "
De aici în colo, evenimentele petrecute în trecut şi halucinaţiile din prezent nu sunt decât o frână atenuată ce plusează în faţa morţii. Pregătirea vizitei cu mama e o împăcare cu eteritatea. Ar trebui imaginată o altă stare a lucrurilor, pe cât ar fi cu putinţă de credibilă, astfel încât mama să nu mai fie o victimă, ci scoasă din lagărul morţii din sudul Italiei.
Consolarea apare în urma unei confirmări din partea altei femei în vârstă care îi spune că "femeile în vârstă din lagăr erau veşnice". Deci, timpul capitulează, devenind el însuşi un repaus.
La o ultimă întâlnire cu G. Liiceanu îi mărturiseşte: „Semnul prieteniei autentice e să nu ai rezerve mentale.“ În continuare liniştea se fofilează într-o tăcere din care nu mai e cu putinţă vreun refugiu, când nu mai e nimic de rostit, nimic de comentat.
“Tăcerea se prelungeşte minute în şir. După o vreme spun: „Atunci o să plec, Monica“. - „O să pleci...“ - „Dacă îmi daţi voie.“ - „Îţi dau voie.“
Mă ridic şi mă aplec asupra ei. Încep să o mângâi cu mâna pe obraz. O fac cu gingăşie, încercând să-i transmit prin mângâierea mea tot ce altminteri nu mai poate fi spus. Întoarce capul spre mine, mă priveşte direct în ochi, fără expresie, în vreme ce limba îi alunecă încet din gură, flască, înghiţită la răstimpuri şi scoasă iar, cu un plescăit înfundat. Ce batjocură! Acesta era omul cu care, alături de Virgil, obţinuserăm de-a lungul anilor, în marginea unui anumit mod de a comenta existenţa - cu un amestec straniu de competenţă, indignare şi umor -, o complicitate care ne scosese oarecum în afara lumii.”
