Ceea ce (încă nu) am făcut ar putea fi numit mai curând un fel de îcercare a unei analize, făcută pe marginea textului brut, iniţial prelucrat. Nu e nici pe departe, în cazul de fata cel puţin, o simpatie adusă literaturii ruse sau invers, ba din contra, se poate să mi se întâmple să fiu cât se poate de gri. Vorba lungă. E o traducere pe care am facut-o la o prefaţă semnată de S. Zalighin la o cartea de-a lui V. Şucşin. Nu e o traducere a întregului text, de altfel am ales doar unele bucăţi şi fragmente ale acestuia care mi-au trezit într-un fel interesul. Detaliile le las pentru altă dată.
Există scriitorul, însă există şi locul lui în reflecţiile noastre asupra literaturii, locul ne fiind static, ci unul arbitrar, depinzând încă de aceea, ce anume şi cum anume ţineţi să vorbiţi despre literatură.
Voi începe de la aceea că ideile democratice întotdeauna treceau o anumita şcoală, farmându-se ori în partide disciplinate nelegiuite, ori în cabinete întunecoase, dar nici în perioada "dezgheţării" hruscioviste, nici acum, în timpul "restructurării" (perestroika), o astfel de şcoala la noi nu a existat, şi ideile democratice, însăşi spiritul democraţiei îşi găseau în sine lacaşul în paginile de literatură artistică. Erau, sigur, şi alte "nişe", doar că aceasta s-a adeverit a fi cea mai însemnată. Însă, un lucru ciudat: deja şase ani se întinde perestroika şi în acest timp în literatura noastră, eliberată, necenzurată, aşa şi nu au mai aparut nume recunoscute noi. În schimb aceea, prima, atât de timidă-politic, din toate părţine cenzurabilă dezmorţire, în esenţă, a creat definitiv o noua literatură, recunoscută la nivel mondial care a avut un rol principal în conştiinţa de atunci şi de acum. Cum poate fi lămurit acest lucru?
Probabil, pentru că, generaţia scriitorilor de atunci venită în literatură dispuneau de nişte biografii excepţionale, s-ar putea spune - atât de puternice, încât au fost în stare să răzbată imense decalaje în "stagnantele" fortificări.
Totul a început de la literatura militară (se pare că în literatura română nici nu am auzit de o asemenea categorie a literaturii n.m.), de la corpul ofiţerilor proaspeţi demobilizaţi, care încă pe front, undeva în Germania visau la o adevărată actualizare a ţării lor. Să ne aducem aminte de V. Nekrasov, A. Soljenitin. Şi mulţi, mulţi alţi scriitori.
E cert, scriitorii-ofiţeri şi-au plătit dania - şi n-au putut să n-o platească - povestirilor lor despre oameni reali, eroii-învingători (o tentativă în acelaşi timp de alimentarea a conştiinţei cu un mit al învingătorilor n.m.), însă deodată au inceput a scrie despre razboi ca despre o mare tragedie, şi atunci ei s-au unit cu scriitorii germani, austrieci, italieni. Nekrasov şi Remark - ar fi un exemplu, pentru unul şi pentru celălalt razboiul - nu e doar victoria biruitorilor şi înfrângerea celor căzuţi, dar şi o tragedie şi a unora şi a altora. Iar după aceea, confruntarea dintre oameni a fost conştientizată prin literatură nu doar în luptă, dar şi ca fenomen, ca principiu tragic al istoriei noastre, şi de acum - după tematica razboiului a apărut cea a satului, şi din nou înainte de toate cea a colectivizării în aceeaşi importanţă a violenţei.
Se pare că, acest lucru ar fi cu atât mai firesc, întrucât pentru majoritatea scriitorilor "militari" evenimentele de la începutul anilor 30 biografic, dacă putem spune astfel, - după spirit şi sânge le erau chiar mai aproape, decât razboiul: majoritatea din ei fiind veniţi de la sate.
Războiul pentru dânşii era razboi, colectivizarea - viaţa lor, soarta paternă, surată şi fraţească.
S-a ajuns şi la subiectul anului 1937, până la tragedia acestuia, până la publicaţiile neoficiale (samizdat), care au dus tematica respectivă pe umerii proprii.
De decenii omul era exploatat, explicânduise în acelaşi timp, precum că nu are loc exploatarea, ci entuziasmul muncitoresc, zeci de ani lui îi inspirau, ca el - e cetăţeanul deplin în drepturi a celei mai libere ţări (în textul original - "derjava" - simbol al puterii monarhului n.m.); zeci de ani el semna împrumurile interne - unde ar fi pentru toate acestea recompensa - materială şi spirituală? Nici una, nici alta nu sunt, însă atât prima cât şi cea de-a doua neapărat ar trebui să existe? Şi iată-l că de-acum el, N.N. Kneazev, sau Ivan Ivanovici, sau un oarecare alt cetăţean al URSS deprins să trăiască nu cu aceea ce există, dar cu aceea ce, din nou, ar trebui să existe: socialismul nu există, însă el ar trebui să fie, dreptate nu este, însă ea ar trebui să existe, jaful există, însă în socialismul (care nu există) jaful nu poate fi.
Din aceasta logică minunată, din această frumoasă realitate cum să nu apară omul comic (în textul original - ciudik n.m.)?
Scriitorul e doar atunci scriitor când creaţia lui îl depăşeşte pe el însuşi (prin/după moartea sa n.m.). Fără asta - e publicist. Poate fi şi original, însă publicist - contemporan pentru contemporanii săi.
Iar acei, care s-au depăşit pe sine, aceia, înseamnă că, au ieşit dupa limitele contemporanietăţii lor şi nu atât în rolul de părtaşi, cât de martori.
Literatura nu e necesară acolo, unde nu sunt îndeajuns probleme pentru existenţa societăţii (o astfel de situaţie, se pare, în unele ţări deja s-a instaurat), literatura nu poate fi acolo, unde problemele vieţii o depăşesc - ea moare sub greutatea lor.
O sută zece ani de acum în urmă filosoful rus Konstantin Leontiev scria:
"...încercând totul posibil, chiar şi amarul orânduirii socialiste (evidenţierea autorului, K. L.), umanitatea avansată va trebui inevitabil să decadă într-o dezamagire profundă..."
Si:"Dacă acea parte a omenirii, care va dori să încerce asupra sieşi beatitudinea (?) unor noi condiţii economice şi sociale, acomodânduse mai liber condiţiei noastre, ea va fi întinsă la pământ fiind într-o situaţie într-un fel recunoscută şi în principiu legiferata de anarhie".
Timpul - e proprietatea numarul unu, această proprietate este inevitabilă, şi de-aceea săvârşeşte inevitabil toate celelalte proprietăţi şi dreptul la pământ, apă, aer, la uneltele de muncă şi muncă ca atare, la tote componentele vieţii spirituale, astfel, precum învăţământul, religia, convingerile. Nesigur este prezentul actual, când e lipsit de trecut şi viitor, însă această lipsa de siguranţă ar fi şi mi mult incredibilă, dacă nu s-ar fi întamplat acea prima dezmorţire.
