Dacă priveşti un film din categoria respectivă aştepţi să afli ce se va întampla mai departe, pentru că e captivant. Pe când, dacă ai început a viziona vreun film de-a lui Tarkovsky, te uiţi cât a mai rămas până se sfârşeşte.
Cea mai reuşită transfigurare a spaţiului întâlnită în cinematografie: în primele minute ale filmului poştaşul merge pe bicicletă împrejurul lui Alexander şi se apropie împreună tot mai aproape, în faţa ta.
"Acum nu mai ştim să ne rugăm", spune la un moment, dar, îmi pare că Alexander ştie. Îi zice copilului "baiatul meu", niciodata pe nume, şi ţine la el mai mult de cât la viaţa proprie.
Conştientizează că rugaciunea înseamnă jertfire şi încearcă să facă din ea un sistem. Lumea, spune Alexander, s-ar putea schimba, ceva ar trebui neaparat să se schimbe, dacă îndeplinim o activitate sistematic, în fiecare zi, la aceeaşi oră, asemenea unui ritual. Ceva ar trebui să se schimbe.
Cum să (înţelegi) nu fii împotriva unui asemenea început - la început a fost cuvântul? Ce fin enunţul neacceptării lui Hamlet unei asemenea ordini: "vorbe, vorbe, vorbe". Să transpiri, nu altceva. Şi să te rogi să se termine filmul odată.
