gândirea binară

Fiecare gânditor în viaţa lui, mai devreme ori mai târziu, se deziluzionează de/în. Intenţionat ocolesc un cuvânt mai potrivit, speculativ, dez-amăgire. De obicei, vorbim despre o credinţă a fiecaruia în. Cu cât mai profundă e credinţa, cu atât mai mare e pierderea de noimă. Ne e permis, împreună cu cele enunţate, presupunerea, că, de fapt, vorbim încă despre aceeaşi credinţă, însă despre una emergentă, şi nu una impărtăşită majoritar, ci proprie. Un exemplu ar fi cazul Sf. Augustin, convertit iniţial la maniheism, apoi scepticism şi ulterior neoplatonism, pentru ca să se dezică şi de acesta şi să se încreştineze. Am putea presupune că: credinţa dinaite şi cea după sunt părţi constituente ale uneia aceleiaşi. Nu mai vorbim despre credinţa în, ca despre una exiguă, ci una cohensivă, lărgită (deşi, nu neapărat originală). E o dialectică depravată pe care o posedăm şi care ne oferă o lejeritate enormă în răs-tâlcul aceea ce numim credinţă. Dar nu putem construi credinţa pe un teren gol, avem întotdeauna nevoie de un suport, mai ales pentru a avea una proprie.

Revin ulterior, dacă încetez a considera ideea respectivă idioată.