Dacă ar învia Mântuitorul să vadă câţi răstigniţi...
Tt mă întrerupe:
- Nu înţeleg nimic. Pleacă să fumeze, vine înapoi, trage cu coada ochilui. Are pe faţă întipărită nelamurire.
- Nu are nici un sens, definitiv. Mefienţă în vocea ei. Mai stă, priveşte.
Am spus că nu-i fac comentarii, acestea ar trebui făcute la subiect. Am să scriu despre imagine.
... unele cadre se transforă într-o infailibilă dimensiune surreală. Subit constaţi anturajul o peluză, o suprafaţă plană, de substanţa unui colorant expresiv. Ochiul-obiectiv îl prinde pe om în centrul acestei subversiuni de imagini. Nu-ţi fie teamă, eşti tot acolo-aici unde ai fost, doar că vezi altfel, intuitiv.
Distingi verticalitatea spaţiului în plan. Te frămantă (doar!) condiţia de anxietate, unica ipostază care îţi permite să constaţi prezenţa ta, altfel. Juxtapunerea tonurilor care astupă vidul, combinându-se cu densitatea umbrelor, formează un mediu de viaţă mediocru heterotopic, pe care ai putea să-l consumi doar aflandu-te într-o depresie.
E prea sufocant, fulminant, insuportabil, bănuitor, impasibil, diurn, aparent, malefic ... să trăieşti acolo-aici. Ai începe mai devreme ori mai târziu a scobi podeaua pentru a descoperi substanţa originară. Or te-ai scalpa, tunde de gânduri, sau jupui de straturile de frici, ca pe o bananaă. Ai fi cuprinsă de o teribilă spaimă, şi ai evada, oriunde-altundeva.
Trebuie să ai ochi la spate, şi lateral, astfel încât să cuprinzi spaţiul în întregime şi să strigi : "Ruşine! E o minciună!". Să te scoli şi să pleci.
