Ne-am considera ameninţaţi în lipsa unei identităţi. Suntem sub augurul unei nelinişti, înainte de a ne da seama. "Ne considerăm ceea ce suntem, dar şi ceea ce ne-am dori să fim. E emoţionant, însă şi incorect. Pentru că ambiguitatea ne îngăduie să vedem în unul pe celălalt, să luăm, greşit, ceea ce am vrea să fim drept ceea ce suntem." Descrierea indentităţii e una de ordin logic. Iniţial, pro-vocând identitatea, încercăm un exerciţiu de abstractizare. Ce mă face să cred că un lucru e cel pe care îl am în minte? Prima întrebare este: care era substanţa gândirii lui Socrate care îl făcea conştient de starea unei gândiri ce are ştiinţa neştiinţei sale? Şi a doua întrebare: ce nume purta daimonul lui Socrate?
"Fiecare cultură are un mod perfect de a descrie individualitatea umană. E vorba de descrieri analitice şi omiletice. În civilizaţia noastră, ele cuprind: sufletul, nous-ul (precum şi alte denumiri ale inteligenţei), sinele ego-ul, persoana. În aceste vremuri, descrierea perfectă e identitatea." Identitatea logică e o afirmare, suficientă sinei, obiectul semen clasei, din care face parte, diferit de fiecare element al acesteia luat separat. În câmpul social, "identitatea este un eufemism pentru similaritate". Sunt eu, precum tu esti tu. Identitatea mea se anunţă prin subsumarea unor asemănări şi/sau potriviri comune, o identitate imperfectă, absolută.
Identitatea logică se poate contrazice pe sine însăsi prin alt criteriu numit "identitatea în diferenţă", o lupta între contrariile identităţii. A este A şi nu este încat este A. Avem nevoie de un criteriu al identităţii înainte de a găsi altul al demarcaţiei. "A=A. Aceasta vrea să spună şi că A≠B. Ceea ce s-ar putea să-l ofenseze pe B. Dar există, bineinţeles, o consolare. Şi, anume, că B=B. Însă asta e şi o formă de a spune că B≠A. Ceea ce s-ar putea să-l ofenseze pe A. Identitatea e foarte socială, dar nu foarte sociabilă."
Vorbim despre identitate deopotrivă cu individualitatea. Or prima spune că sunt A, iar a doua mai spune că sunt A şi posed o serie de trăsături a1, a2, a3 etc, şi mai spune că nu sunt B, nici C, D etc, o enumeraţie de variabile, care posed unele caracteristici comune mie ax, şi altele, care îmi apartin mai putin. Identitatea nu este mai mult decât individualitate (însă, nu aceeaşi), şi nu e nici în izolare, care nu este nici ea una absolută. Îşi păstrează cel mai mult posibil identitatea proprie lui nebunul, dar numai în contextul social.
Într-un eseu întitulat generic Principiul Identităţii, Martin Heidegger scrie: "A este A, adică fiecare A este el însuşi acelaşi". În continuare, Heidegger ne aduce în faţa unui dialog platonician (Sofistul), în care se vorbeşte despre stare şi schimbare. Străinul: "Dar, fiecare dintre ei este un altul al amandurora, în schimb îşi este lui însuşi acelaşi. [...] ...nu numai: "fiecare acelaşi însuşi", ci "fiecare însuşi lui însuşi acelaşi". => Principiul Identităţii, A este A, înseamnă: Cu el însuşi este fiecare A însuşi acelaşi."
Identitatea mai e articulată unei substituiri a apartenenţei, care nu reprezintă deloc experienţa, ci surogatul acesteia. "Identitatea privată e un oximoron. Identitatea e publică, e felul în care cineva e cunoscut. Identitatea secreta e, prin contrast, întru totul posibilă. Nu e o reflectare a realităţilor interioare, ci a realităţilor exterioare." Gândesc la identitatea unei lumânări aprinse că nu este în flacăra ei, ci în căldura exalată de acesta lumânare aprinsă. Dar o lumanare aprinsă într-o biserică îşi are altă identitate decât una aprinsă într-un bordei. Ştergerea unei atare diferenţe convoacă o ameninţare a identităţii.
E un teatru al minţii, spune filosoful David Hume, la care face apel Wieseltier. În altarul percepţiilor noastre, cât şi în gândire, nu e nimic altceva în afară de asociaţii. "Nimic stabil, ferm, solid; doar asociaţii şi modele de asociaţii". Memoria, un loc prihănit identităţii, conferă o iluzie a continuităţii în timp. Mereu un vertij de gânduri. "Purtăm prea multe cu noi. Ne scăpăm din mâini. Avem nevoie de un coş. Numele acelui coş e identitatea."
Problema identităţii anunţă o idee centrală de ordin metafizic. Preluând întrebarea lui Heidegger din ''Fiinţă şi timp'', "De ce este mai curând ceva decât nimic?", începutul originar în care nu e respectat principiul identităţii, ne întrebăm cum poate fi atunci ceva des-coperit? Cum din nimic ceva? Mai curând un ceva continuu, imuabil. Nimicul nu poate fi intuit din exterior, unde ocupă tot mai puţin loc, el sălăşluieşte în interior, în gol. Însă, totodată, ţinem cont că "Exigenţa identităţii vorbeşte din fiinţa realităţii existente", acelaşi Heidegger.
Identitatea poate fi flexibilă când e alcătuită de dragul justificării. Ea nu îşi este sieşi suficientă, precum nici nu depinde doar de ceva. Mai curând identitatea aspiră spre o împreunare. 1+1=2. Dar, uneori, rezultatul e 1. Port acelaşi nume de familie pe care îl poartă părinţii mei, suntem una, o familie, şi sunt unul cu pre-nume. "Fiinţele umane au rădăcini, dar nu sunt plante."
Dacă ne putem lămuri reciproc, înseamnă că operăm cu semne cunoscute, acceptate şi percepute majoritar. Însă, înţelegerea nu se datorează doar faptului că mă pot explica pe mine, dar că îi pot explica şi pe alţii care sunt ca mine. Iar, dacă nu mă pot înţelege, înseamnă că, posibil, nu pot explica. Dar, sunt ferm convins că ştiu să explic, însă, bănuiesc că multe lucruri încă nu le înţeleg. Ar trebui atunci să presupun că identitatea depinde şi de atitudinea receptării. O poezie poate să nu fie scrisul, nici rima.
"Poate că identitatea e un fel de realism aplicat treburilor omeneşti. E preferabil, fără îndoială, absurdităţii nietzscheene (nenea Wieseltier totuşi e confuz n.m.), potrivit căreia trebuie, aşa cum ne spălăm dimineaţa pe dinţi, să luăm totul de la început, să ne reintemeiem zilnic lumea. Cunoaşteţi vreun astfel de erou?". Identitatea devine un fixativ care urmeaza să împreuneze elementele în sistem, şi constă în a face perceptibil mesajul transmis pe toate caile posibile în interiorul lui. Care atunci ar fi identitatea mesajului evocat printr-un metalimbaj?
O idee interesantă care poate fi desprinsă din textuleţul lui Wieseltier este că identitatea aparţine cetăţii. Menirea acesteia constă în elaborarea unei ordini şi disciplini, posibile să creeze o armonie a totalităţii, ştergând astfel diferenţele barbariei. Fiecare cetate vine cu morala proprie şi cu un cod de simboluri secrete. "Intregul e negânditor, pe când totalitatea e inteligentă".
În loc de corolar:
Textul lui Wieseltier l-am lecturat cu inima strânsă. Fiecare frază extrasă din corpul lui doare, iar comentariile proprii sufocă şi mai mult, anume că sunt alături de ceea de ce nu te poţi atinge. Mi-am amintit de un pasaj din Mizeria, semnat de Wojciech Kuczok, ''antibiografie''. Nişte confesiuni vii din perioada copilăriei care ies din sfera penibilului, rămânând protejate de o membrană invizibilă într-un sector intim. Experienţa traită în cunoaştere a unor fiinţe de şase anişori la un bal mascat.
«...nu ştiau ce simt, nu erau în stare să definească, aveau nevoie de un model, de o regulă, de un exemplu, până atunci presimţirea lor era la fel de departe de conştiinţa deplină, ca şi bastonaşele literelor desenate în caiete; până atunci, până la acel bal, simţeau că sunt altfel, dar nu ştiau ce înseamna asta şi nici ce decurge de aici, nici ce să faci, ce să spui, cum să rosteşti cuvantul "altfel".
Trebuia să mă deghizez în ceva. Aşadar, când mama m-a întrebat prima oară "Cine vreau să fiu?", i-am răspuns cu o voce care, mai târziu, niciodată nu va mai fi răsunat atât de lipsită de griji:
- Kurro Himenez.
- Dar cine e ăsta?
[...]
- Cum aşa? Kurro e Kurro, o idee foarte bună. Aşteaptă, am să-ţi fac o pălărie frumoasă, mama o să-ţi coasă mânecile, vei fi cu adevarat Kurro Himenez.»
Micuţul nu ştia cine era Kurro Hiemenez.
