sau cuvânt ămpreună despre presa moldovenească...
Demult căutam un port în care să ancorez, măcar temporar, nişte nemulţumiri proprii, apoi câteva angoase „muşcate" de la Cristian Sîrb (vezi aici şi aici), un balast „intern" venit chiar din breaslă (Valentina Basiul) plus cele 10 min pe care le consacru zilnic lecturii pe diagonală a presei moldoveneşti. L-am găsit sub forma unui articol scurt al d-lui Andrei Pleşu, publicat în Adevărul din 11 martie. „Echidistanţă şi angajare" e numele podoabei de luciditate, scrisă cu ocazia unui mini-scandal mediatic legată de plecarea lui Traian Ungureanu de la Cotidianul.
„Eu cer (doar) două lucruri de la un gazetar:
1. să se adreseze inteligenţei mele (nu maţelor, nu nevricalelor, nu idiosincraziilor mele), şi
2. să scrie bine."
Concis, precis, punct ochit - punct lovit. O replică ce transformă, fără simpatii particulare, în hârtie igienică atât presele independente, cât şi cele aservite, cele de opoziţie şi cele ale Puterii.
O echivalenţă perfectă poate fi stabilită între organul căruia i se adresează articolele, pamfletele, editorialele, copy-paste-urile jurnaliştilor autohtoni şi nivelul ziarului respectiv (să fie oare o întâmplare faptul că în română ziarului i se mai zice organ de presă?)...
Poate, cu ceva sforţări, unele ziare moldoveneşti ar ajunge la nivelul burţii, altele la cel al inimii, dar în nici un caz mai departe.
Nu este un dialog inteligenţă-inteligenţă în isteria colectivă a vânătorii de vrăjitoare, cu referire la moartea lui Grigore Vieru, alimentată cu titluri ieftine gen: Ucigaşii! Asasinii!, cu publicarea pozelor „duşmanilor" (curat vestul sălbatic, mă mir că n-au afişat şi un preţ pentru capul/pălăriile acestora!) în ziare pretins serioase precum Timpul de dimineaţă, Jurnal de Chişinău, Literatura şi Arta etc.
Nici moralismul ieftin gen: trădare, tâlharii, hoţii, minciunoşii, vagabonzii, neica-nimenii, profitorii practicat de Flux, Moldova Suverană, Timpul de dimineaţă, Jurnal de Chişinău, Literatura şi Arta şi restul nu se ridică mai sus de buric...
„Argumentaţia" eroticoidă a unui Viorel Mihail (zoioase, curve patentate, jurnaliugi, codoşi) e în genere, la o treaptă pubiană, chiar dacă autorul scapă pe alocuri idei bunicele...
La fel de puţin inteligibile sunt afirmaţiile la grămadă, mai mult lozinci decât dezbateri: economia a scăzut, datorită guvernării (care economie? Despre ce fel de indici e vorba?), X a furat ţara....
Rar, foarte rar, ziarele moldoveneşti sunt polivocale, aşa cum sunt rudele lor foarte îndepărtate (mărim distanţa de rudenie în folosul ziarelor occidentale, nu a celor autohtone), în care, cot la cot, paragraf lângă paragraf, s-ar încălzi două opinii diferite la aceeaşi temă... Majoritatea absolută a fiţuicilor practică monologul... Nicolae Dabija l-a dat cică afară pe Matcovschi pentru că a susţinut pe altcineva la nişte alegeri şi ar avea păreri diferite, editorialele din Timpul, Jurnal de Chişinău, Moldova Suverană, Flux se aseamănă atât de mult între ele, în cadrul fiecărui ziar, încât e greu, foarte greu să faci o distincţie, uneori doar poza indică faptul că ar fi scrise de nişte oameni diferiţi...
Un dialog, atunci când este născut în chinuri mari, cu voie de la cine trebuie, nu continuă mai mult de două propoziţii, după care începe bătutul câmpilor, pe temele vechi: votul din 4 aprilie 2005, Eminescu, Limba, România, Rusia, comuniştii, mamă-ta, du-te în...
Angajamentul politic e o ruşine, de aia toată lumea caută virginitate politică, adică neutralitate, independenţă şi altele. E mai uşor să învii calul lui Ştefan cel Mare decât să smulgi unui ziarist recunoaşterea faptului că e angajat politic... ca şi cum asumarea unei poziţii coerente în spaţiul public şi justificarea ei arguemntată ar fi o ruşine. Pretinsa independenţă, de fapt o scuză pentru lejeritatea cu care ziarele sar în patul primului mire, face imposibilă orice dezbatere ideologică: mania neutralităţii a împărţit idioţii în 2 cohorte: guvernanţi şi restul, dintre care unii sunt comunişti cu ziua, alţii sunt rând pe rând social-democraţi, creştin-democraţi, socialişti, liberali etc...
O identificare politică negativă (noi suntem anti-!), justificată prin clişee aparent normale: presa câinele de pază al societăţii (adică câinele păzeşte hoţul cât acesta fură!)...
Presa mai e şi partizană, chiar atunci când aliat e adevărul: am mai scris (na, că mă citez) despre anacronismul unor iare care tăinuiesc bazaconii, atâta timp cât binefăcătorii sunt de-ai noştri, după care îl trâmbiţă, atunci când „bandiţii" au plecat la ei. Aşa a făcut ziarul Timpul cu dezvăluirile despre coţcăriile lui Tudor Tătaru pe vremea lui Urechean, aşa face şi Moldova Suverană când dă sfoară în ţară că Tarlev, pe vremea când era prim ministru, ar fi umblat la ulciorul cu miere...
Departe de mine gândul că un spaţiu public teafăr ar apărea în Moldova, creat fiind de presă... Practicând genul thriller (a se vedea articolul de mâine al lui Mihai Conţiu din Moldova Suverană), aceasta creează o atmosferă sumbră de suspans, în care firavele încercări de discuţie calmă sunt înăbuşite de uralele „luptătorilor" fără cauză, fără baricade, dar cu orientare politică corectă, în care orice formă de perspicacitate este jertfită pe altare imaginare, vremelnice sau eterne...
Chiar dacă-şi dă aiere de mare prinţesă, mass-media moldovenească nu e decât o Chiriţă de la Bârzoieni, ce vrea să pară educată, dar înjură în limbaj de mahala... ce mai, 10 min e mult, trebuie să reduc timpul la 30 sec... cel mult...
