Livia
Livia şi…Livia.Coincidenţa numelui nu a fost planificată. Iniţial am cunoscut-o pe Livia Pânzari, o domnişoară de 18 ani, care de la vîrsta de 5 ani nu mai vede nimic. Atunci cînd o aşteptam la sediul Asociaţiei Orbilor din Moldova, îmi închipuiam o fetiţă timidă şi introvertit. Mi-am dres vocea să nu simtă nici o notă de compasiune, mă temeam că nu o voi putea face să vorbească. Dar cînd a intrat pe uşă, toate temerile mele s-au spulberat. Chiar dacă avea o însoţitoare, păşea sigură pe ea, fără a atinge nici un obiect, pe lîngă care trecea..
- Din perioada cînd vedeam îmi amintesc culorile, mai păstrez în memorie chipul mamei, îl visez chiar. De fapt, visez întruna, anturajul, natura,de multe ori m-am convins că visele sînt legătura mea cu universul, sînt ceea ce am păstrat din copilărie. Întunericul care a venit peste mine a fost o mare tragedie a familiei. Dar au reuşit să fie puternici şi să depăşească tragedia, iar azi îmi sînt alături şi au avut curajul să-mi dăruie o surioară care, din fericire, este absolut sănătoasă. Este greu şi am nevoie permanentă de însoţitori. Lipsa semafoarelor senzoriale, oamenii prea grăbiţi şi indiferenţi sînt un impediment pentru nevăzătorii ca mine. Dar mă consider un om absolut normal, de aceea şi reuşesc să fac multe lucruri, evident cu ajutorul celor de la centru, prieteni, voluntari şi familia. Cînd ies undeva am însoţitori, dar sper cît de curînd să deprind să merg singură, fac acum nişte cursuri în acest sens.Livia Pînzari mai are ceva în comun cu Livia Gîrdea - este şi ea îndrăgostită de jurnalism şi lectură. Învaţă la facultatea de jurnalism a Universităţii de Stat din Moldova şi e campioană la cititul Braillle.
-Dacă Dumnezeu ia un lucru, oferă întreit pentru asta. De multe ori chiar i-am mulţumit pentru felul cum sînt. Dacă să mă refer la simţuri, cred că intuiţia a luat locul vederii, de multe ori decid în funcţie de ceea ce îmi spune ea, atunci fac cel mai bine. Pe de altă parte, reuşesc să mă conectez la propriul univers, mult mai uşor decît o fac văzătorii. Sînt o tână absolut normală, lipsa vederii nu m-a făcut să renunţ la vise sau dorinţe, dimpotrivă, am încercat întotdeauna să îmi demonstrez că pot mai mult. Nu îmi imaginez statul în casă fără să fac ceva, mi-aş dori foarte mult să fac şi un masterat în Germania, la unica universitate din lume pentru nevăzători. Totodată, aş vrea să iau licenţa în psihologie, ca să-i pot ajuta pe acei care se află într-o situaţie similară.
TEXT DE NATALITA EFROS
Sursa
2009-02-24 18:15:00