Wake The Fuck Up
Asta nu se uită aşa lesne. Mă ia uneori cu dor. Munca de arhivar: îmi ling discurile, căutând în ele tinereţea zăludă a anilor '90. Când tăiam dealul în diagonală, cu paşi mari, fabricaţi din vin prost, şi luam sârmele spalierelor în frunte, păstrând răni scorţoase preţ de câteva săptămâni. Şi Prodigy: woa! Şi eu rânjeam cum nu m-am mai regăsit, apoi, rânjind în nici o altă împrejurare, cu buzele ce ascultau îndemnuri învolburându-se de dincolo de mine, venite prin tălpi, din pământuri. Şi cu ochii văzând tot, tot. Nimic, nimic. Nu mai săream eu, ci pământul sărea - împins în contra tălpilor mele. Ca un balon greu, plin. Dar şi aici, înaintea monitorului, la fiecare nou play, umerii mi se scutură ritmic cu aceeaşi uşurinţă, încoace şi-n colo, aşa am constatat, potrivit bubuitului ce se fată şi se absoarbe pe sine, parcă, în ciudă. Uşor şi năzdrăvan, ca acum 10 ani, deşi aşezat, zâmbeam în barbă cu acelaşi zâmbet cuprinzător, larg, sănătos, pe care li-l rezerv doar lor, dintotdeauna. Şi am ştiut că aş putea oricând sălta la fel, din nou, numai să mă asculte mâna dreaptă, înţepenită acum, conformist, pe volum, şi să întoarcă odată butonul cu putere înspre dreapta. Şi să vină ei înapoi. Din Berlin, din Jersey, din Arad...Sursa
2009-01-20 10:54:35