©️ Când obosești

Când obosești, tragi obloanele, întorci lumii spatele și te retragi într-un ungher. Să plângi. Să râzi isteric. Să-ți pansezi rănile. Să-ți faci ordine în cap, suflet și inimă. Îți rezervi timp și atenție pentru tine. Să-ți plângi de milă (unii spun că nu ajută! Ba ajută! Crede-mă!). Îți ești tu ție prioritate, vindecare, răbdare, acceptare, iubire. Îți scoți visurile de la naftalină, ștergi praful de pe speranță, agăți zâmbete în colțurile gurii și îți ștergi cu palmele lacrimile. Lacrimi. De furie, tristețe, dezamăgire, neputință, dor. Palme. Două. Atât de fragile și atât de puternice în același timp. Știi că atunci când ții un strop de rouă în palme, de fapt, ții o lume întreagă? La fel se întâmplă și când un om își pune sufletul în palmele tale. Dacă i-l strivești, ești om, dacă îl vindeci ești zeu.