Joker

Joker e un film făcut să şocheze şi să provoace. O hiperbolă grotescă a unei lumi care-şi pierde minţile dar pe care o recunoşti totuşi, sub tuşele groase de vopsea, ca fiind a noastră. Un protest fără îndoială, însă unul care refuză să-şi asume sau să se lase atras în capcana vreunei ideologii. Şi exact asta îl transformă în ţinta perfectă a tuturor ideologiilor lumii ăsteia, căci dinspre cei ce privesc prin dioptriile şi filtrele propriilor credinţe nestrămutate vin şi cele mai vehemente critici. Cum că filmul nu-i destul sau, din contră, e prea mult. Că nu se încadrează în genul comic-book-movies, cu avengerii şi poveştile lor infantile şi confortabile. Că este o producţie reacţionară de sorginte comunistă care îndeamnă la revoltă. Că încurajează iresponsabil violenţa ca act de dreptate socială sau doar o justifică drept consecinţă a unei boli psihice. Că interpretarea incredibilă a lui Joaquin Phoenix reabilitează, justifică şi încearcă şă transforme călăul în victimă. Că ideea de credinţă lipseşte cu desăvârşire în timp ce filmul nu are curajul de a-şi asuma un mesaj.