Je suis une femme ?!!!
Sunt eu oare femeie?
Se spune ca femeia e o fiinta celesta, minunata, dar si trufasa, rece, perfida. Se spune ca ea prezinta acele 2 parti ale infinitului binele si raul unindu-le intr-un tandem extraordinar imbibat cu taine si parfumat cu pulberele magice ale zinelor si sirenelor. Femeia este cea care intelege, mingie, iubeste si permite sa fie iubita. In literatura ea este totul si nimic in acelasi timp, insa in ambele ipostaze este abolut fermecatoare. Oare? Posibil asta era viziunea lor despre noi, femeile. Cotidian , barbatii, nici nu au curajul sa recunoasca lucrul acesta. Sunt mult prea plini de sine pentru a spune ca pentru perfectiunea lor le mai trebuie o persoana. Si problema nici nu consta in asta. Scrierea mea nu va fi despre ei, nu despre nepretuirea femeilor sau discriminare. Subiectul e mult prea consumat. Astazi ma axez pe iubita de mine. Acum despre maretia ei, da, se spune ca ochii ei sunt albastri ca cerul senin, insa niciodata nu se spune daca dupa ce lacrimile s-au scurs sarate si cleioase , ramin ei la fel de frumosi? Atunci cind buzele ei „trandafirii” brusc in realitate sunt altfel, deloc umflate deloc moi deloc calde si dulci, ramin ele la fel de iubite? Sau atunci in locul lacrimilor poetice si suspinelor pline de durere tacuta te ciocnesti de isterica si tipete ascutite, insotite de jesticulatii energice, ea ramine la fel de iubita si admirata? Sau in locul taliei subtiri si picioruselor firave goale, vin burti umflate de cholosterol si tocurile, suntem noi oare la fel de admirate? Sunt eu oare femeie cind parul meu nu e parfumat de mireasma florilor, miinile mele nu sunt moi si mici, dar mai mult crapate de friguri, zgiriate de motanul meu si degetele butucoase incununeaza toata opera asta? Sunt eu femeie atunci cind ma cert cu ceilalti sau cind acestea ma supara si eu scap vreun cuvint plin de emotii? Sunt eu oare destoinica de printul meu pe cal alb daca la cintecul meu pasarile nu zboara sa imi acompanieze cu sunetele lor ci mai degraba isi urmeaza drumul indiferente? Oare avea sa-l intilnesc pe printul meu vreodata daca sa fi fost in locul Cenusaresei nu avea sa-mi plec capul, ci sa duc un oarecare razboi rece cu cei ce nu ma inteleg? Sunt eu oare femeie daca niciodata nu o sa-mi plec capul in fata oricarei nedreptati? Sunt eu femeie atunci cind nu permit sa fiu iubita si ma infricosez sa iubesc? Atitea descrieri miraculoase, atitea cuvinte zaharate care aproximativ creeaza greata, atitea versuri pierdute in paloarea adevarului crud. Atitea asteptari fantastice,care isi cresc aripi la impactul cu realitatea independenta de controlul obsesiv al barbatior, zburind in zarile indepartate ca un vis, o iluzie atit de vie incit parea sa fie naturala. Apoi speranta devine dezamagire. Si mi-as fi dorit, intradevar mi-as fi dorit sa nu te dezamagesc, sa fiu asa gingasa, plapinda, intelegatoare si divina, as fi vrut sa am acel curaj sa merg prin viata atit de delicata, subtila, firava, as fi vrut sa fiu asa cum vrei sa ma vezi, insa ea nu ma asculta nici pe mine si nici pe tine. Chiar si acum avind posibilitatea sa-mi recunosc greseala intr-un final mai lacrimogen am ales sa dau vina pe viata, ea ne impune, ea ne mistuie. Scuza-ma.
(c) Cristea Nata-Patricia
Sursa
2013-11-20 22:44:00