Toamnele, iubirea…

Îţi mai aduci aminte ce anotimp era? Atunci, când ţi s-a frânt inima prima dată…
Cum?! Încă nu te-a dezamăgit nimeni până acum? Atunci eşti un fericit…

Când veneam aici cu un sezon mai devreme trebuia să aştept ceva timp până se elibera vreo bancă, ca să mă pot aşeza. Acum parcul răsuflă greoi şi rece, dar nu de prea mulţi visători care să-l împânzească, ci de prea trista-i singurătate. Curcubee de frunze de toate dimensiunile acoperă cu un strat supţire iarba îmbătrânită de doruri şi lasă copacii – altădată cu pletele bogate – goi şi pierduţi.

Mai aveam câteva ore libere până să plec acasă şi decisei să mă plimb prin parc. Unul atât de… gol de suflete, de îmbrăţişări, de feţe vesele, de chiote, de zbenguieli, de visători melancolici, de îndrăgostiţi, de oameni în etate, de viaţă – că te înfrigura. Puteai să stai singur pe o bancă, cu amintirile tale în faţă, şi să nu te deranjeze nimeni, cu excepţia vântului nărăvaş care, pe semne, se dorea şi se credea singurul proprietar al parcului pustiit. De pe banca pe care stăteam puteam să observ cum trec pe stradă, grăbiţi ca de obicei, oamenii cu grijile şi nevoile lor de mână, care nu se osteneau să-şi ridice privirile rătăcite în pământ pentru a arunca parcului – atât de colindat altădată – un salut.

Observasei la câteva bănci distanţă un tânăr. Avea chipul îngândurat şi privea insistent la ceasul de pe mână, după care făcea cercuri cu piciorul în covoraşul de frunze de sub încălţări şi urmărea, la răstimpuri, dacă de undeva nu se apropie nimeni. Era evident că aştepta pe cineva care nu se grăbea să vină. Era la fel de trist ca şi parcul pe care-l alesese pentru întâlnire, la fel de mohorât ca şi toamna care-şi deplângea frunzele, la fel de rece ca şi ploaia care ameninţa să înceapă. Până şi trandafirul de pe bancă părea că trăieşte aceleaşi sentimente ca ale tânărului. După mai bine de o oră de sunete fără răspuns, tânărul s-a aşezat pe bancă şi şi-a acoperit faţa cu palmele.

I-am observat mai bine chipul palid după ce s-a apropiat de mine, sfios, şi mi-a întins floarea:

-Te rog să primeşti acest trandafir de la mine, domnişoară.  Are printre petalele sale ascunsă o părticică din sufletul meu, şi ar fi păcat să-l arunc la urnă. Dar nici să-l iau cu mine nu pot…
-Poate… dacă mai aştepţi…
-Nu, domnişoară, n-are să mai vină… ştiu… a spus dezamăgit, de parcă abia acum sesizase cât adevăr trist dezvăluia constatarea sa.

Mi-a întins floarea spetindu-se să zâmbească şi s-a întors să plece. Îmi era cunoscut zâmbetul lui. Pentru că era unul de resemnare deznădăjduită şi acceptare tristă a destinului. L-am urmărit cu privirea până a dispărut din parc, apoi m-am ridicat şi eu de pe bancă. Am cules frunza – ultima, de altfel – care mai flutura pe una dintre ramurile pomului sub care stăteam, şi am pus-o între paginile unei cărţi. Are să-mi amintească, peste ani, cât de triste sunt toamna despărţirile…