Comentariu: Mihail Eminescu — Epigonii
a) Tema poeziei este exaltarea trecutului literar glorios şi critica prezentului literar decăzut. Este o temă romantică, construită pe contrastul dintre„zilele de-aur a scripturelor române” şi „Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!”.Ideea este că valoarea textului literar este dată de înălţimea idealurilor încorporate („ Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri”), de frumuseţea mesajului social şi naţional („Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă”), de frumuseţea spirituală a celor care au scris („Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă”).Compoziţia este romantică, fiindcă are la bază o antiteză. în prima parte se arată evoluţia poeziei române până la Vasile Alecsandri, iar în partea a doua se critică lipsa de mesaj, de har, de inspiraţie, de patriotism a poeţilor din a doua jumătate a secolului al XlX-lea.Ca specie literară, este o meditaţie pe tema poetul şi poezia, utilizând ca punct de plecareLepturariul românesc a\ lui Aron Pumnul, elegia Ieremiade de Schiller, în care acesta deplânge decăderea poeziei în Germania şi Die Epigonena\ lui Karl Immerman, de unde ia titlul poeziei.Imaginea evoluţiei literaturii române este realizată prin sintagme-modul, adică expresii poetice, alcătuite din metafore, ce definesc contribuţia unor scriitori mai puţin cunoscuţi:„Cichindeal gură de aur”, „Mumulean glas cu durere”, „Liră de argint, Sihleanu — Donici cuib de-nţelepciune”.Scriitorii mai importanţi sunt evocaţi prin referire la o creaţie reprezentativă. Astfel, Anton Pann este evocat prin Povestea vorbei, Iancu Văcărescu prin Primăvara amorului. Ion Heliade Rădulescu prin poemul cosmogonic Anatolida, Cezar Bolliac prin poezia Clăcaşul,Grigore Alexandrescu prin elegia Anul 1840, Vasile Cârlova prin poezia Marşul oştirii române, Dimitrie Bolintineanu prin elegia O fată tânără pe patul morţii, Andrei Mureşanu prin poezia Un răsunet, Costache Negruzzi prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul.Pentru Vasile Alecsandri poetul are o atenţie deosebită, acordându-i trei strofe şi numindu-1„rege-alpoeziei”. El este evocat prin aluzii la volumele: Doine („Ce din frunze îţi doineşte”), Legende(„ Vremea lui Ştefan cel Mare”), Pasteluri („ Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte”), Mărgăritarele („Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe”), Dridri („…Când o cântă pe Dridri”).b) Conceptele de poet şi poezie alcătuiesc esenţa temei poeziei, care va fi mereu reluată de-a lungul celor şaptesprezece ani de creaţie literară.Conceptul de poet – conştiinţă naţională este exprimat prin întreaga generaţie de la 1848 („ Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri”), iar poezia este o emanaţie a acestei conştiinţe naţionale („Şi de-aceea spusa voastră era sântă şi frumoasă”). Este un concept apropiat de estetica realistă.Conceptul de erou romantic transfigurează poetul într-un înger („Sufletul vostru: un înger”), iar poezia este o transfigurare a realităţii („Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”).Conceptul de catharsis devine esenţa înţelegerii clasiciste a poetului, coborât din Pamasul poeziei: „ Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine, / Când plutind pe aripi sânte printre stelele senine, / Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi”. El realizează un univers, conceput după un model clasicist: „Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat”, adică idealizat.Conceptul de mimesis înseamnă a vedea lumea ca pe o scenă, poetul este un actor, care joacă un rol, ca în estetica de factură barocă: „Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic, “iar poezia este o dezvoltare a conceptului de lume, ca joc de factură barocă: „ Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate”, o delectare.Poetul respinge poezia retorică, goală, fără aspiraţii, fără sentimente: „Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”, contrafăcută, regizată de convenţii sociale arbitrare: „O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună”, pe care o pune în contrast cu poezia romantică autentică: „Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare, / Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare”.Epigonii sunt urmaşii nedemni, poeţii contemporani cu Eminescu, care realizau o poezie minoră, intimistă, retorică, degradând-o până la maculatura de cea mai joasă calitate, aşa cum o criticase Maiorescu în Direcţia nouă în poezia şi proza română.Este o meditaţie pe tema poetul şi poezia, dar şi pe tema fortuna labilis, aşa cum o putem remarca din versul final: „Toate-s praf… Lumea-i cum este … şi ca dânsa suntem noi”. Această notă de sceptică amărăciune venea din contactul sensibilităţii poetului cu o realitate socială dură, care-i rănea inima.Sursa
2013-09-08 16:39:00