…despre cafelele din orele tirzii.

Dear readers,

E ora unu de noapte. Am in fata mea o cana uriasa de cafea si o prajitura cu visina. Ignoram partea dulce si ne concentram pe cea amara – cafeaua.

Ma uitam numai ce prin lista de cuvinte cautate datorita carora oamenii sunt directionati spre blogul meu. Cafeaua sta acolo sus. Asa si trebuie. Acolo sta impreuna cu tigarile, dar hai sa ignoram partea asta.

Cind eram mica, procesul asta de “bautul cafelei” mi se parea sacru. Poate era de vina mama, care pina si in ziua de azi bea cafeaua mult mai elegant decit mine. Ceea ce a facut ca la virsta aia frageda experienta sa-mi para una atit de matura.

Acum beau cafea ca toata lumea. Uneori ea e unicul desteptator care poate apela la organismul meu, alteori imi acompaniaza conversatiile cu prietenele, iar in cele mai profunde momente, pe ploaie si pe muzica trista, ea ma sustine, asa, amara si neinsufletita cum e ea.

In ultimul timp nu o mai apreciez asa cum o faceam pe vremuri. Poate pentru ca corpul meu s-a obisnuit cu ea drept ceva natural. Nu stiu. Cit eram in Germania obisnuiam sa beau un macchiato la scoala. Cit am stat in UK nu ma puteam satura de cafe mocha. Acasa beau cappucino. Si oriunde, oricind, beau cite o cana de cafea curata, fierbinte si tare.

Acum mi s-a facut pofta de un frozzycino de la Tucano. Chiar o sa trec pe acolo cit mai curind. Ah, deja aberez. Nu ma mai ajuta nici cafeaua sa fiu productiva.

De fapt, vroiam sa zic ca cafeaua nu e cu mine doar in orele tirzii, dar o sa fie acolo si cind dimineata voi auzi un cintec frumos, soarele imi va bate in ochi si imi voi aduce aminte ca viata e absurda, ciudata si plina de minuni.

Va pup amar.

Lots of Love, Lily