ACOLO, UNDE SECERA ŞI CIOCANUL SUNT INTERZISE
Din jurnal de Lituania
23 mai 2012
La un moment dat, o scenă ce se derulează în plină stradă îmi va sugera şi locul pe care îmi propun să-l vizitez obligatoriu… O scenă demnă de toată atenţia (alegătorilor şi politicienilor din RM). Ce fel de scenă? Una mai agitată, neconcordantă cu spiritul general – calm – al Vilniusului. Cu vociferări, de data aceasta în ruseşte, limbă care nu se prea aude pe aici. Ceva lume adunată „la scenă deschisă”, unde se întâmplă următoarele: discută doi poliţişti cu un şofer „VW Golf”. Unul dintre poliţişti arată cu bastonul mai sus de tăblia cu numerele de înmatriculare ale vehiculului, unde se află un abţibild ce reprezintă… secera şi ciocanul. Stau şi eu, ca şi alţi gură-cască, dar poate că… gură-închisă, totuşi, urmărind scena. Pe capota limuzinei, celălalt poliţist prinde a scrie protocolul, spunându-i şoferului că acesta poate primi o amendă între 500 şi o mie de litas (moneda naţională e litas), fiind pe loc obligat să înlăture şi obiectul scandalos: imaginea cu secera şi ciocanul. (1 euro echivalează cu 3,5 litas.) Pe când la Chişinău, deocamdată, izbăvirea de simbolica comunistă nu e decât un futil vis de vară… Eu unul însă crezând, totuşi, că odată şi odată şi pe la noi vor fi aplicate măsuri de contracarare a propagării simbolicii naţiste şi comuniste. La un moment dat, unul din cei ce urmăresc scena aproape că strigă: „Să se ducă la muzeul ocupaţiei, să vadă acolo ce a fost cu secera şi ciocanul”. Muzeul ocupaţiei? „Şi al genocidului” precizează domnul ce vorbise către protagoniştii întâmplării, la rugămintea mea spunându-mi că nu ne aflăm departe de acel muzeu: „E pe stânga bulevardului, cam la două sute de metri de aici”. Cam într-un sfert de oră, ajung la un parc vast, iar pe stânga – monumentul ce aminteşte de timpurile în care Lituania mai era sub cizmă străină. Un indicator îţi arată şi direcţia spre Muzeul genocidului şi ocupaţiei. Un perete uriaş, înalt, cu desenele copiilor care, sute şi sute, au desenat sau au pictat ceea ce înţeleg ei la tema dependenţei ţării lor, cândva, de nenici răi ce împuşcau din tancuri, aruncau bombe din avioane, făceau ca florile din Lituania să se ofilească… Probabil, un astfel de zid-ecran al conştiinţei copiilor care încearcă să se dumirească în probleme atât de grave, dramatice, inumane – genocid şi ocupaţie – pare a fi unicul în lume. Iar marea surpriză şi, sigur, motivaţia unei atractivităţi irezistibile spre muzeu e că el se află în fosta clădire a NKVD-ului, apoi KGB-ului! După vizita mea acolo pot spune că deja ştiu cum arată – cât de îngrozitor, cutremurător! – şi ceea ce nu e permis să fie vizitat: sediul KGB-ului republican de la Chişinău. Pentru că în cel al ex-KGB-ului sovietic lituanian am văzut nu doar camera de tortură barbară, ci şi pe cea de execuţie. Ştiţi cum se numea, în limbajul cifrat al zbirilor, acea cameră?... „Bucătăria”! „Bucătăria” în care au fost luate/ curmate mii de vieţi omeneşti! Câteva exemple din documentaţia atât de amplă şi atât de înspăimântătoare care urlă în zecile de camere ale muzeului – două etaje, plus subsolurile: în ziua de 2 martie 1945 la „bucătărie” au fost executaţi 42 de lituanieni! Pe 21 martie – 45. Iar pe 1 ianuarie (de An Nou) acelaşi 1945 – 38 de persoane… Într-o vitrină – zeci şi zeci de ştampile speciale ale KGB-ului, ca o captură diavolească, unele din care bineînţeles că au fost aplicate şi pe actele de condamnare la moarte a patrioţilor lituanieni. În acest labirint al crimei… – muzeul are circa 60 de săli, încăperi, spaţii, unele rămase exact în starea în care au fost găsite la „capturarea” lor de la „stăpânii”-kgb-işti, în special cele de la subsol – celulele deţinuţilor, cabinetul şefului de gardă, boxele de doar 1, 6 metri pătraţi, unde erau ţinuţi noii arestaţi, în timpul cât le erau completate/ fabricate documentele. În aceste spaţii se putea doar sta în picioare. Camera în care erau fotografiaţi deţinuţii şi se efectua dactiloscopia… (Eu unul am găsit prin arhivele internet multe poze de cazier, ultime, ale unor mari personalităţi ale literaturii, teatrului, culturii ruse, ce aveau să piară în Gulag…). Camera de tortură, pardosită cu materiale izolatorii, să nu răzbată în afară ţipetele condamnaţilor; o metodă de supliciu – pe podeaua de ciment, în formă de bazin, era turnată apă rece ca gheaţa, încât cel supus torturii se vedea nevoit să balanseze, până la extenuare, pe un trunchi îngust de beton; carcera în care era băgat deţinutul din varii motive – pentru că ar fi aţipit în timpul zilei sau că ar fi comunicat prin alfabetul Morse cu alţi nefericiţi di infern. Sau că nu mărturiseşte ceea ce anchetatorul ar vrea să audă. Nu primea decât jumătate de litru de apă şi 200 de grame de pâine pe zi. Frigul, foamea, istovirea, fizică, dar şi psihică, frângeau omul, frângeau destinul… Camera de execuţie, numită cu atâta cinism „Bucătăria”… S-a păstrat o bună parte din… exponatele ce mărturisesc despre ferocitatea călăilor, însă o altă parte din ele satrapii sovietici şi acoliţii lor locali, „cozile de topor”, au reuşit să le distrugă: într-o cameră stau saci cu rămăşiţele fostelor documente secrete trecute prin „şişcorniţa” diavolului – maşina de tocat hârtia mărturiilor cutremurătoare; actele crimelor, urmele genocidului… De altfel, atare maşini de tocat prin 1990-1991 au funcţionat din plin în sediile fostului CC al partidului comunist al Moldovei, în cele ale comsomolului, ministerului de interne, la KGB, în fostele cazărmi ale armatei sovietice etc., etc. Dar nu e vorba doar de sacii cu pleava documentaristică tocată aici între 1990-1991. Foarte multe documente au fost distruse prin alte metode (focul, apa etc.), altele duse în arhivele din Rusia, precum cele din Chişinău – la Tiraspol. Şi totuşi, peste 200 de mii de tomuri/ mape au ajuns în Arhiva Specială a Lituaniei. 
Sursa
2012-07-12 14:04:00