Nu o să-mi fie niciodată ruşine să recunosc că am fost căsătorită odată şi am divorţat. Ştiu că există în societatea noastră moldovenească şi proastă un stereotip legat de femeile divorţate. Ştiu că părinţii mei trăiesc cu "pata" asta că, uite, fiica lor cea mai mare, atât de bine educată şi corectă, a îndrăznit să divorţeze şi să-i facă de ruşine în toată ţara, adică satul. Ştiu că şi fraţii mei pleacă privirea în jos când cineva îi întreabă: really, sor ta e divorţată? Ştiu că societate din care vin şi în care am fost crescută mă blamează. Mergeam zilele astea prin oraşul unde am copilărit şi m-am întâlnit întâmplător cu un creştin mare din comunitatea creştină de unde am ieşit. Când m-a văzut, s-a repezit după o piatră, să arunce în mine. Or, mie aşa mi s-a părut că a vrut să facă. Şi cu toate că ştiu toate aceste lucruri, n-am nici cea mai mică părere de rău, nici cel mai mic regret, nici cea mai mică ezitare. Da, ştiu, sunt o neruşinată. Pur şi simplu nu-mi pasă.
***
Divorţul meu este o simplă cifră în statistica generală pe anul 2012 a divorţurilor. (www.statistica.md - acolo sunt şi eu). Nu ştiu de ce divorţează alţii, de ce se despart, de ce se ceartă. Eu m-am căsătorit destul de mică şi nu ştiam ce înseamnă căsătoria or că trebuie să te iei din dragoste. Am crescut puţin mai mare şi am înţeles, treptat, că trăiesc cu un personaj pe care îl apreciez la nivelul motanului meu, Panda, care, fie-i ţărâna uşoară, a murit subit după divorţ. Mai exact, aruncat de la etajul 7. Pe "soţul" meu îl hrăneam regulat, îl asiguram cu venit lunar, îi călcam, îl aduceam farfuria cu mâncare în dormitor, la televizor. Cam asta ne lega. Nu am simţit fluturi în stomac cât am fost cu el. Nu m-am simţit atrasă FIZIC de el NICIODATĂ. Moral, l-am dominat eu, şi nu el pe mine. Nu mă fascina, nu mă atrăgea. Culmea e că la fel eram şi eu pentru el. Ştiţi cum e, certificatul de căsătorie este pentru unii garanţia că omul ăla va fi al tău toată viaţa lui, adică în posesiunea ta. 
Eu nu am vrut să fiu o posesie. Nu am simţit iubire, căldură, dragoste, protecţie, senzualitate, grijă bla bla bla şi probabil nici nu am oferit, dacă n-am iubit. În seara de Crăciun, mergeam la biserică şi ne plictiseam. La Paşte, la fel. Îmi amintesc cu umor acum că la Revelion stăteam şi mă uitam la televizor şi îndopam pizza caprioasa şi băgam în mine cipsuri şi cola. Eram atât de nenorocită...la 24 de ani, mă uscam ca o floare pe care nu o uzi. N-am avut momente romantice, n-am avut cerere în căsătorie, lună de miere, etc.
***
Eh, ce să vă mai povestesc, dacă tot scriu deschis? A, să vă spun cum am decis să divorţez. Nu a fost din cauza unui bărbat. Era toamnă, seara. Ţin minte că am intrat în cameră şi mă uitam la el plictisită şi i-am spus simplu: nu mai vreau să fiu cu tine. Nu te iubesc şi nu te-am iubit. Lasă-mă să fiu liberă, să iubesc şi să pot să fac un copil cu cineva. Lasă-mă să-mi fac o familie. Atât. Cam asta a fost. 
De atunci a trecut aproape jumătate de an. A fost o perioadă MURDARĂ în tot ce înseamnă acest cuvânt. Îl mai văd câteodată, ieşim la un suc, şi am acelaşi sentiment ca şi atunci când eram măritată: cine este acest om străin? cu ce să-l ajut, să-l hrănesc cumva, să-i calc o haină?
Zicea cineva că atunci când nu te uneşte destinul sau Dumnezeu, degeaba bagi tu clei Moment ca să-i tragi o lipeală. În concluzie:
1. nu am divorţat din cauza că eram îndrăgostită de cineva, am divorţat din plictiseală 2. nu mi-e ruşine de ce a fost, am căpătat experienţă şi voi şti în viitor când şi cui trebuie să-i spui DA, până moartea ne va despărţi.
Cam atât pentru azi despre divorţ. Să ne auzim de bine. 

Aaaaa, poate şi melodia asta va explica mai bine de ce am divorţat. Enjoy!