Fiecare dimineaţă începe le fel: cu răsăritul de soare şi cu sclipirea a doi ochi albaştri. În momentele alea, ochii se uită, lipiţi unul de altul, şi nu înţeleg ce se întâmplă: cum, e deja dimineaţa? Iubesc această sclipire de ochi, lip lip, o pleoapă de alta. Atunci îi iau faţa în mâini şi o mângâi uşor. Aşa cum fac cei nevăzători. Ei recunosc oamenii după pipăire. Palmele sunt foarte sensibile. O mamă oarbă, care îşi mângâie copilul îţi va putea spune în detalii fiecare trăsătură, fiecare rid, fiecare curbă de-a lungul feţei. Aşa fac şi eu. Îi ţin minte pe de rost forma feţei, liniile de pe frunte, forma ochilor, curbele de lângă colţul gurii când zâmbeşte.
Dar să revin la dimineaţă. Când mă trezesc, recunosc, îmi doresc un singur lucru: să mai dorm puţin, încă 2 minute. Dar înainte de asta, să văd clipind acei ochi albaştri, ca cerul senin, să îi sărut şi să adorm în braţele celui care îi are.
Dimineţile de vară sunt atât de frumoase. Fiecare moment îl memorizez şi îl depozitez în inima mea. Chiar dacă ştiu că ele vor dura o viaţă întreagă....ştiţi cum se spune, femeile au o mulţime de bijuterii, dar le păstrează pe toate în aceiaşi cutie.
Vă pup. Aveţi grijă de voi.
26 iunie 2012
