Adunăm, acumulăm tot timpul ceva. Începând cu experiența de la un nivel mai general și finalizând cu cele mai sofisticate chițibușenii „rare”. Colectare ce se extinde chiar asupra tuturor activităților umane. Timpul în care trăiește colecționarul îl predispune să fie așa. Un timp liniar cu o desfășurare logică, deci clară, care pornește din miezul unor determinări cu pretenția de ai face mai ușoară ziua de mâine. Aceste determinații ocrotitoare se află într-o compoziție matematic simplă. Timpul care le lămurește pe „toate” închină halba umplută cinstea iluminării totale. Învățat să măsoare apoi să cultive acest gen de timp omul e capabil clar să delimiteze precedentele succesiunilor, adică cauzele și efectele care se întâmplă cu el. Cel care a adunat mai multe cauze și efecte în muzeul său se consideră om cu o bună reputație, deoarece îi împuternicit să anticipeze anumite evenimente, asemănările cărora sunt în expuse în propria colecție. Coridoarele obscure ale muzeului au adunat peisaje și portrete în care s-a acționat într-un fel sau altul. Stau în rând anumiți vizitatori sosiți dintr-un viitor apropiat să vadă cum trebuie să acționeze în anumite perspective. Cum ar fi, de pildă, împrejurarea crepusculului în care soarele-apune acționează în repetate moduri; sau împrejurările celor nouă beri care te obligă să îndesește vizitele la wc. Și cu asta poți fi la curent fără s-o mai trăiești odată, pentru că acest „tablou” deja există în colecție. Timpul liniar este un bun prieten al colecționarului. O prietenie ambițioasă cu pretenția dominației universale. Până aici a fost despre omul mare, omul în genere. Însă cu mult mai interesante sunt cazurile particulare ale colecționarilor care deși socot clipele liniar se pot deplasă din această dimensiune. Colecțiile știute și neștiute abandonează orice grad superlativ al comparației liniare dintre normal și nenormal. Mici aluzii aliniare. Colecționarii patologic primesc plăcere de la ceea ce au și ceea ce nu au. Nu e neapărat pentru un colecționar să știe că e „colecționar”. Orice colecție se poate reduce la niște observări care îi sunt proprii fiecărui care pretinde ca mai văzut așa ceva undeva. Observări ce se prind una de altă grație redundanței de deja vu. Enumerările întâmplărilor în care au observat una și aceeași îi provoacă să mai caute. Cum ar fi colecționarul alunelelor de pe urechi, care caută și le găsește mergând pe stradă, discutând în troleibuz sau achitând facturile pentru luna mai. Pentru el mai puțin contează câte alunele a strâns până acum, ceea ce îi provoacă palpitații este căutarea și găsirea acestora. Nu mai puțin interesant este specimenul celui ce colecționează cumplitele modele ale răbdării noastre, cum ar fi femeile ce stau undeva între zei și oameni așezate pe scaun în fața escalatorului urmărind cu grijă ca cei care urcă sau coboară s-o facă fără pericol pentru viața lor. Colecționarul se bucură că nu este o formă goală, ci are lucruri care mai de care: sunete, mirosuri, gusturi, scopuri, principii, aroganțe, cu alte cuvinte orice care n-ar intra într-un uz necesar și nu ar contribui la supraviețuirea specii sale. Ce satisfacție primește el? Astfel primește libertatea și puterea pentru ași regula ființa, adică a fi pentru toți și pentru el în același timp. Nevroze blânde – bucurii ce prind sens în suflet – și ce dacă sunt flecăreli? – sunt așa pentru alții, dar ele îi aparțin și este încântat că nu trebuie să repete ce face zilnic împreună cu ceilalți. Interacțiunea emancipatore a colecționarului poate fi redirecționată. Regăsirea de sine este uneori diseminată de lucrurile care îi dau valoare ființei sale. E posibil că odată o parte din el să rămână pe urechea mea sau a ta cel care la fel poartă alunică pe ureche. Cine pe cine colecționează? Femeia din fața escalatorului nu-și pune problema de ce o face, dar cel care o observă își pune. El e o pare din ea și escalator. Escalatorul și femeia îl urmăresc ca exponente ale ființei sale. Dar nu e așa de sumbru cum pare. Te vei împiedica de o piatră sau vei fi stropit de o ploaie să nu te încrunți prea tare,că poate le-a strâns cineva vreodată.