weg

Știi cum e atunci când nimic nu mai contează? Ori contează sună prea tare, când nu te mai împiedici pe calea pe care te îndrepți… aștept să-mi spui că sunt optimist și că direcția și calea nu sunt pentru-că sunt abstracte. Cred că dacă vom iniția o discuție despre asta vom ajunge în subordonările logicii și incluziunilor de tipul unul-ui care e bi- sau multi-aspectual.

Calea există – poți să renunți la ea sau s-o numește cum îți place, însă ea există și tu mergi pe ea.

Am pornit să-ți spun ca sunt o mulțime de lucruri care te sustrag și care la un moment dat nu că dispar, dar nu mai contează.

Mă întrebi ce-i cu direcția. Da, sunt de acord cu ceea ce spui. Cum n-ar fi calea nu-ți generează direcție… sau îți generează? Dacă merg, știu de unde am venit, vin din fața spatelui și merg în fața feții.

Finalitatea? Când voi ajunge o voi descoperi. Iar mă numești optimist. Nu, nu sunt sigur că voi ajunge. Nu sunt sigur de nimic, în afara de certitudinea că nimic nu mai contează decât unde și pe unde mă îndrept.

Mă numești câine care se fugărește după propria coadă. Ași fi un biet vagabond. Uneori nu se mai întrezărește lumină în cale și merg pe umbra ei. Nu mă rătăcesc. N-o iau pe altă cale. Fiecare pas pe care îl fac îmi pavează calea. Îmi spui că pașii ar fi dirijați de cineva. Da, sunt controlați de cale, iar calea de mine. Eu sunt calea. Sună absurd, știu, dar nici nu încerc să fiu prea rațional.