INVIDIA, URA

INVIDIA, URA

În spațiul intelectual, de creație, această joncțiune devine cu atât mai vizibilă, cu cât cultura, creația însăși este o formă de expunere. Și aici intervine paradoxul: dacă energia invidiei ar putea fi convertită, transfigurată în „iluminare”, atunci intensitatea conflictelor, a rivalităților, a tensiunilor ar deveni energie creatoare. Am avea, într-adevăr, o cultură „luminiscentă”, nu pentru că ar fi lipsită de conflicte, ci pentru că le-ar metaboliza superior.

Dar tocmai aici apare ruptura dintre posibil și real. Invidia, în forma ei comună, nu vrea să creeze, ci vrea să reducă. Nu aspiră să se ridice la nivelul celuilalt, ci să-l coboare pe celălalt la nivelul ei.

De aceea, întrebarea, – dacă ar trebui să tremuri de teama invidioșilor, – are un răspuns implicit: nu, retragerea nu este o soluție. Dimpotrivă, ar însemna o capitulare a creației în fața mediocrității agresive. Într-un anumit sens, prezența invidiei confirmă chiar existența valorii: nimeni nu invidiază ceea ce este cu adevărat insignifiant.

Așadar, problema nu este existența invidiei, ci modul în care ea este gestionată. Într-un climat cultural matur, invidia ar putea deveni o formă de tensiune productivă, o provocare la autodepășire. Într-un climat imatur, ea devine o forță de disoluție, de fragmentare, de micșorare a orizontului comun.