ŞTEFAN PETRACHE

El completează galeria rarilor interpreţi, care sînt mereu moderni, chiar dacă scena nu-i mai este prioritară în viaţă. Şi aşa-l fac să fie nu doar intensitatea şi timbrul vocii deosebite, ci în primul rînd, însemnele unei Mari Personalităţi artistice, imprimate pe destinul său de rebel romantic. E un artist complex, cu variate faţete de creaţie, cunoscute şi necunoscute, un om de o cultură vastă şi simţiri rafinate, un interpret pe care nu-l defineşti atît de uşor. Pe timpuri, pe cînd scena îi era arenă de bătălii muzicale, mulţi îl supranumeau „Karel Gott al Moldovei”. Asocierea cu „vocea de aur a Cehiei” sau „privighetoare cehă” nu era întîmplătoare.

La noi doar EL, din estrada masculină, ştia să ridice registrul vocii la cote atît de înalte, inclusiv ale trăirii scenice. Ascultîndu-l, aveai senzaţia că toată făptura sa este, ca şi cum „zidită” în cîntecul care se naşte, că muzica răzbate din el asemenea unor explozii de culori neaşteptate. Piesele lui, asemenea unor mici spectacole muzical-dramatice te răvăşeau. Să ne amintim, ba nu, mai exact ar fi să spun „să exemplificăm”, pentru că piesele pe care vreau să le enumăr, deşi au fost lansate cu mulţi ani în urmă, şi astăzi, reproduse din înregistrări, sună atît de modern: „Ce te legeni, codrule”, „Şi dacă ramuri bat în geam”, „De-aş avea”, şi-apoi „Crede-mă”, „În august”, „Chemarea casei părinteşti”, „Adevărul”, „Eu vin”, „Şapte căni”… Un artist nedemodat, incomod şi mereu inspirat – Ştefan Petrache.

Mulţi şi-ar fi dorit să aibă o asemenea ascensiune fulminantă. Totul s-a întîmplat aproape ca în film – invitat să repare o percuţie pentru „Beatles-ul moldovenesc”, fredona o melodie. Improvizaţia l-a impresionat pe Mihai Dolgan. Aşa, Ştefan Petrache devine vocalistul legendarei formaţii „Noroc”. Au urmat Orchestra de estradă şi simfonică a Radioteleviziunii, formaţiile „Orizont”, „Contemporanul”, „Plai”, pe care a creat-o şi a intitulat-o aşa, asumîndu-şi riscul (pe acele timpuri) de a fi etichetat drept „naţionalist”. Unde mai pui că şi prenumele nu-i era deloc „sovietic”- toţi erau „Stepan”, iar el – „Ştefan”! Unul din martorii oculari îşi amintea, într-un material de ziar, despre un caz ce avu loc în 1979 la Riga – despre afişul scris în letonă şi redactat (atît numele cîntăreţilor moldoveni, cît şi denumirea formaţiei „Contemporanul”) în română! Fireşte, de acelaşi Ştefan Petrache, astfel încît, conchide autorul, „…Ştefan Petrache trebuie suspectat, din tinereţea-i fragedă încă, de un frumos, delicat naţionalism muzical, cultural, sufletesc…”

Cu formaţia „Plai” Ştefan Petrache a reuşit performanţa „noului” – ca şi structură muzicală (asemănătoare nivelului occidental), abordarea unor elemente ale curentelor muzicale moderne, dialogul direct cu publicul, implicarea acestuia în „povestea cîntată de pe scenă”. Datorită caracterului, viziunii şi arderii lui Ştefan Petrache, „Plai” a devenit, din start, o legendă a muzicii noastre. Ea a cutreierat spaţiul marelui fost imperiu sovietic în lung şi-n lat.

În întreaga sa activitate artistică, în special, de pînă a se retrage din scenă (nu şi din cîntec!), dar şi după, Ştefan Petrache a urmat intuitiv înţelepciunea unui îndemn, adresat demult tinerilor muzicieni, de celebrul George Enescu – de a fi el însuşi, de a nu căuta un limbaj nou, ci de a explora limbajul propriu, mijloacele proprii de exprimare a tot ce are în interior.

„El a plecat din scenă ca un nobil” – constatau acei care l-au apreciat. Pentru ca să aibă mereu dreptul să se întoarcă, fie şi pentru o evoluare sporadică, pentru a revigora arhiva muzicală a memoriei. Mulţi au strîns nedumeriţi din umeri, aflîndu-l în fruntea unei firme de construcţii. Curînd, însă, a început a se vorbi despre „frumuseţea” şi „artistismul” din caracterul blocurilor pe care le înălţa. Ştefan Petrache a rămas ARTIST inconfundabil şi în viaţă, nu doar în scenă. Inspiraţia, care-l defineşte, este izvorul caracterului şi a comportamentului său deosebit – de aici şi nervul, şi principiile, şi „incomoditatea” lui proverbială. Marea pasiune pentru o viaţă plină de inspiraţie îl face să fie mereu aşteptat şi aclamat de publicul de ieri, dar şi de cel de azi, oricare i-ar fi gusturile şi priorităţile.

Îl doare: că a fost lipsit de libertatea adevăratei copilării de a face şotii, a fi pedepsit de părinţi, ocărît şi mîngîiat de mama (la opt luni i-a murit tata, iar la 7 ani a fost adus la şcoala de muzică din Chişinău, unde a stat la casa de copii); că de multe ori nu este înţeles, că este peste măsură de naiv şi credul, că i se cere să fie „oval”, pe cînd el e „cubic”, colţuros, pentru că este impulsiv şi deseori neiertător; că mai este dependent de ţigară, că de multe ori în viaţă a avut frică „ca nu cumva să facă ceva, ca cineva să spună ceva”, că oamenii au uitat să fie înţelepţi…

Are, însă şi bucurii: cea de a se fi căutat pe sine toată viaţa, cea de a trăi cum vrea el şi nu CUM VOR alţii, cea de a nu fi uitat niciodată de unde a plecat. Se bucură că Dumnezeu l-a hărăzit cu multe talente, că a prezentat primele concursuri de Miss şi că este primul care a rostit din scenă „Bună seara, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor!”, că a cîntat fără să aibă un album, că în viaţă i-a fost tot timpul prezentă dragostea – a mamei faţă de el şi invers, dragostea pentru cei din jur şi, în primul rînd, pentru soţia Raia şi familie, că nu se teme nici de bătrîneţe, nici de moarte.

Apreciat, enigmatic şi… încărunţit cum e acum, recunoaşte sfîşietor de sincer: „Trăiesc o singurătate din care vin şi spre care, probabil, plec”.

Andrei Porubin