дочки-матери

Va amintiti jocurile copilariei? Cel mai mult imi placea “дочки-матери”. Era un joc clasic, in care eu eram mama papusilor si ma ocupam intens de viata, soarta, vestimentatia si sanatatea lor. Mi-ar fi placut sa fi fost atenta mamica la jocul meu, sa-mi povesteasca cum tratam atunci “copiii”.
Aveam un set de cescute si farfurioare. Le faceam ceai din flori de romanite si supa cu patrunjel. Le faceam injectii si le bandajam “ranile”. Le coseam rochite si le impleteam codite. Aveam un pupsic caruia i-am promis ca nu o sa incetez niciodata sa-l iubesc. Ca nu o sa ma plictisesc niciodata de el. Unde o fi pupsicul meu iubit, cu picioarele flexate si fixe si doar cu mainile mobile ?
Azi, papusile s-au schimbat, au aparut tot felul de jocuri noi, care mai de care mai sofisticate. Nepotica mea are un intreg univers al ei. Cortul ei, papusi care vorbesc, caini care latra, gradina zoologica, pasari, carti, pian, laptop, karaoke, biciclete, masinute, ATV si multe multe alte jucarii. Se plictiseste de fiecare jucarie cam in 7-8 minute. Dupa fiecare mica calatorie afara, in alt orasel sau parc, isi aliniaza acasa papuselele si animalutele si’ntr-o limba de copil de OZN le povesteste unde a fost si ce a vazut .
Baietelul bunei mele prietene are avantajul unei vieti de unic copil la patru bunici carora nu le lipseste nimic . Tocmai s-a intors de la Disneyland din Franta, iar acasa are un miliard de jucarii si jocuri. Dar cand era mai mic, preferata lui – era o ghinda din parc. Acum – sunt cartile. Este serios, studios, frumos si cuminte.
Revenind la jocurile din copilarie, nu stiu daca eu, in lumea mea cu “дочки-матери” – imitam modelul din familie sau implementam un model nou, scotand ce nu imi placea . Nu tin minte. Imitam sau improvizam?
Stiu doar ca acum, am luat la reconsiderat tot ce atunci imi promiteam ca nu o sa fac cu copiii mei. Bine, cand o sa-i am, atunci o sa vad : cata libertate o sa le dau (cred, totusi, ca o sa aiba si ei ora de venit seara acasa ), cata incredere in propriile alegeri o sa le acord (pana la o anumita varsta – 8-9 ani, un parinte cred ca stie mai bine ce da si ce nu ), cate sfaturi o sa le bag pe gat (sunt maestra in dat sfaturi ), cate pilde, la timpul si locul potrivit o sa le povestesc (si la asta ma pricep) etc …
Cand eram mai mica, vedeam lucrurile intamplandu-se cam asa: scoala, facultate, Fat Frumos, nunta, copil nr. 1, doctorat, copil nr. 2 si “ceai din romanita si supa cu patrunjel” – pana la “adanci batranete”. Nu stiam ca voi renunta la doctorat (cel putin in sistemul educational ro si md). Nu stiam ca Fat Frumos este un personaj inventat de autorii necunoscuti ai folclorului mioritic. Nu stiam ca’ti ia ceva timp ca sa inveti sa faci cea mai buna supa de patrunjel din lume , iar ceaiul de romanite nu este chiar bun la gust, in schimb este un pansament perfect pentru rani. Acum nu stiu prea bine regulile jocului cu дочки-матери, pe care, intuitiv, il jucam atat de bine in copilarie.
O sa ne lamurim noi si cu asta . Ca daca am ajuns pana aici, trebuie de mers inainte, ca vorba aia, inainte era mai bine .