disolubil
Capul culcat pe masă, creionul inert în propria-mi mână și timpul încremenit. Am decis să pun preț pe existența mea și să-mi dau viața cu chirie.Am deschis ochii și am înecat întunericul în căprui. Întreaga mea lume e scrisă pe retină, prin culoare. Și acea lumea zvâcnește în mine ca un acuzat închis pe nedrept și care cere să i se facă dreptate. Zvâcnește pentru că e amențată de o eventuală dispariție. Definitivă. E amenințată de o explozie atât de tăcută încât până nici eu n-aș observa că m-am dizolvat, iar acel iris cafeniu a fost înghițit de noapte. Echilibrul meu atârnă de umbra unei raze de soare ce dispare.
Sunt volatilă. Mă las respirată, nefiind conștientă că nu sunt eternă, iar mirosul va dispărea în curând.
Scriu și înțeleg că m-am dezobișnuit să scriu. Mi-ar fi mai simplu să spun că nu dețin puterea asupra cuvintelor. Dar aș minți. Cuvintele-mi curg prin vene. Emoțiile sunt cele care au devenit impasibile. Am pierdut orice control asupra lor. Ele sunt cele care-mi stăpânesc ființa, iar eu le urmez, robotizat și la pas cadențat, fără a mai riposta. Rătăcesc. Și nu mi-a mai rămas decât imensitatea rătăcirii. Însă iubesc oamenii cu o inocență de albastru curat. Iubesc frumosul atât de tare încât mi-aș dori să pot fi o boală incurabilă. Să fiu o ciumă și să-i înmolipsesc de culoare și de autentic.
Da. Încerc să trăiesc ușor. Să trăiesc și eu egoist, hrănindu-mă din satisfacția unei false fericiri oferite umanității. Sunt obligată să plec. Unde? În neștire. Acel acuzat din mine, mă îmbracă în explozibil, iar eu, pentru a putea supraviețui, îmi dau viața cu chirie. Un contract temporar, semnat în secret, fără prea multe complicații. Nu mă întreba de motive. Nu e nimic mai ordonat ca haosul. E viu și pulsează. Iar eu, sunt haos. Sunt fata sihastră din cântec, care iubește soarele și crede în el. Nu pune întrebări la care te temi de răspuns. Eu sunt cea care gândește prea mult și care complică. Gândurile surprinse pe un petec de hârtie, mă dor. Sunt gânduri mici, pe care le epuizez încercând să le resuscitez pentru a le da substanță. Uneori, devin șoapte, spuse timid la ureche, sub lună. Alteori, devin strigăte. Da. Am țipat, dar a fost mut. Mi-am rupt coardele vocale încercând să mă fac auzită. Și când am reușit să le vociferez, încurcasem coordonata geografică. Și am trezit neantul.
Sunt eu cea din poză. Zâmbesc. Sunt volatilă și mă pierd. Voi sfida neantul, căutând un capăt de lume inexistent. Tu, trăiește în locul meu. Fizic. Doar ține-mă în viață până revin.
Sursa
2011-07-09 01:31:00