De ce-şi ascund femeile vârsta?
Mă sperie un gând, cam de câteva luni- ce ar fi dacă eu nu pot să iubesc decât limitat, pentru o perioadă de timp? Cum ar fi viaţa mea alături de o singură persoană, aşa, cu calităţi şi defecte, dar mai ales cu defecte? Nu pot să mă văd alături de un englez- majoritatea familiilor pe care le-am cunoscut, sunt separate- englezoiul şi-a găsit o rusoaică, pentru că asta se poartă. Englezoaica a rămas cu copiii, ca să primească ajutor de la stat, căci cu asta trăiesc femeile, în principiu, pe aici.
Nu pot să mă văd alături de un turc şi nu din cauza celor întâmplate, deşi mi-ar plăcea să am casă de vacanţă în Ankara, să cutreier toate bazarele şi să mănânc baklava. Un om de altă religie şi cu o altă cultură nu e omul potrivit pentru mine, mi-e de ajuns cu misoginismul românesc şi cu veşnica emancipare. Aliluia.
Nu pot să mă văd alături de un român, pentru că, sincer, nu-mi fac planuri să mă întorc în România, iar singurul român pe care îl cunosc aici, îmi citeşte blogul şi ştie deja prea multe despre mine ca să-l mai pot impresiona- nu mai am ce-i povesti la prima întâlnire. (Glumesc, desigur.)
Oare în ce colţ de lume şi de ce naţionalitate o fi bărbatul alături de care o să-mi leg necazurile? Mi-e frică de independenţa aceasta, străină de mine, în urmă cu un an. Mi-e frică de această necesitate de a accepta, de acum înainte, doar lucrurile/oamenii care să merite. O fi vârsta de vină? Experienţele anterioare? Nevoia de iubire, dar şi de libertate, în acelaşi timp? Oare o să găsesc un bărbat, nu pe placul meu, ci pe placul nevoilor mele interioare?
După 30 de ani, îmi imaginez eu, femeile îşi ascund vârsta, nu pentru că se cred bătrâne- ci pentru că se simt puternice, independente, sigure pe ele, iar bărbaţii ştiu asta. O femeie după 30 n-o să mai aleagă doar ce i se dă, nu pentru că n-ar fi de ajuns, ci pentru că… (o să continui propoziţia asta peste 6 ani.)
Mi-e frică, deci, că o să ajung la 30 de ani şi n-o să mai caut un bărbat puternic, care să aibă grijă de mine- căci nu asta îmi doresc. O să caut, prin eliminare, oameni care să nu aibă aceleaşi defecte care m-au deranjat, cândva, într-o relaţie, dar asta e îngrozitor. Nu mai vreau să fac greşeli în alegerile pe care le fac, dar cred că greşesc prin a fi prea selectivă.
Nu mă consider perfecţionistă, slava Domnului, am realizat că ăsta e cel mai mare defect pe care îl poate avea un om, dar nici nu poţi accepta orice papă-lapte, pervers, bătrân, medic, bogat, sărac, prost, etc., în viaţa ta, doar ca să ai pe cineva. Nu- “ca să ai pe cineva” acesta e pentru perioada aia, când îţi vin nepoţii, iar tu le dai bomboane.
Filed under: de suflet:), My life in UK

Sursa
2011-07-05 02:39:18