finding nemo

mulţi vorbesc despre dragoste, multă agitaţie şi căutări’căutări.

de fapt mult mai mulţi oameni, după părerea mea, se simt singuri. această stare se impune mai mult înainte de somn, singur în cameră, singur în vise.

aparent eu nu ştiu la moment dacă am iubit vreodată cu adevărat sau nu. la fel nu ştiu dacă voi iubi sau nu în viitor. şi totul pentru că îmi permit luxul sau ne’luxul de a nu căuta. şi în acelaşi timp sper să găsesc ceea ce nu caut. într’un oarecare fel doresc totul să vină de la sine, dar trei puncte.

nu cred că voi iubi vreodată, dar sper. nu cred deoarece nu văd cum şi ce ar putea oferi inima mea cînd nici eu nu o simt a fi întreagă. oriunde nu m’aş afla, privind în jur, nu observ “nimeni” tentant în sens de amor angelic, cum i se mai spune celeilalte atracţii ne’trupeşti. pentru că am privit filme şi citit cărţi, m’am lăsat influenţat de idea iubirii la prima vedere, de ideea dragostei adevărate şi veşnice. m’am lăsat impresionat de protagonişti, iar în propria’mi viaţă nu doresc acest rol principal.

vreau doar o plapumă să mă acopere, vreau doar un cântec să’mi cânte, vreau doar nişte versuri să’mi ocupe creierul pentru totdeauna. o fază de două faze în faza cînd “the creierul” meu vrea dragoste. e trist cînd ştiu că nu’mi trebuie, dar creierul vrea. da da da, e un compromis între corp şi unitatea centrală a corpului.

nu există durere fără un şut în fund. băi, îi blondă, brunetă sau roşcată dragostea? da’i om? da’ există? pentru că sunt sigur de faptul existenţei cartoafei, a conceptului de cartoafă. şi ea nu’i nici blondă, nici brunetă şi nici roşcată. nu’i om. există. poate la fel e şi dragostea, sentimentul mistic, fără definiţie, dar ne’definită de artişti, inimi calde şi inimi ale căror căldură a fost furată.

“is there anybody going to listen to my story?”