Elegie pentru moldoveanul din fiecare român

Să scriu pentru Basarabia?

Sau despre noi, basarabenii?

Prima opţiune, luată stricto sensu, mi se pare mai greu de instrumentalizat decât a doua. În orice caz, este mai subiectivă. Editorialiştii de la gazetele comuniste şi afiliate politic forţelor antiromâneşti nu scriu şi ei, după cum declară, „pentru Moldova”?

Niciunul dintre ei nu a ştiut şi nu a putut vreodată să scrie despre Noi, moldovenii. Noi, basarabenii. Noi, Românii.

De aceea, voi asculta glasul pământului meu, care-mi spune să nu scriu despre gloanţe, parade militare, „mari războaie pentru apărarea patriei”, şi alte simboluri şi concepte de import. Glasul pământului pe care m-am născut îmi spune să iau aminte la lucrurile simple. Cele atât de adânc înrădăcinate în solul, aerul, şi apa noastră, încât nicio poluare nu le poate extirpa. Cele care, prin deplinătatea şi profunzimea lor, au constituit obstacole de neînvins pentru orice intervenţie politico-militară străină.

Este simplu să nu minţi. Simplu, să nu te minţi şi să nu îi minţi.

Este simplu să trăieşti liber. Simplu, de fiecare dată când vrei să spui „nu”, spui „nu”.

Este simplu să-ţi iubeşti ţara. Simplu, mergi la Putna şi îngenunchează la mormântul celui mai mare luptător, conducător şi părinte al poporului Român.

Când eram mic, colecţionam revistele de cultură generală „Arborele lumii”. În Republica Moldova erau aduse din România, dar nu apăreau în paralel – pe când la Chişinău abia apărea numărul 50, la Bucureşti, era deja trecut de 100.

Şi ce bucurie pe capul meu când tatăl meu abia întors de la Brăila, mi-a arătat numărul 102 al revistei! Altă dată, tatăl meu se afla în Transilvania şi a văzut într-un birou, pe un perete, câteva zicale, pe care şi le-a notat într-un carneţel şi mi le spunea ulterior. Nu mai ţin minte exact toate zicalele, ştiu că una spunea: „Nu te pune cu un prost, cei din jur s-ar putea să nu observe diferenţa”. Tatăl meu admira şi admiră această înţelepciune.

Un alt fel de înţelepciune, pe care el îl admira şi îl admiră, era (este) cel provenit din familie – din zicalele populare. „Cine fură azi un ou, mâine va fura un bou”, îmi spunea bunicul meu, tatăl tatălui.

Româneşti, deci, şi un tip de înţelepciune, şi celălalt.

Acestea sunt lucrurile simple care ne-au ajutat să supravieţuim două secole. Pentru ruşii din perioada imperială, noi eram „moldovean-cap de bou”. Şi ce dacă, ar fi zis înţelepciunea noastră populară? Bourul îşi aţinteşte capul în jos, îşi scoate coarnele la înaintare, se propteşte temeinic în copite, şi-şi distruge ca un iureş războinic orice adversar.

Pentru ruşii din perioada sovietică, eram de două feluri. Civilizaţia dezvoltându-se, lumea citind mai multe cărţi despre totemuri, animale sacre, şi alte descoperiri de-ale lui Nikolai Nikolaevici Mikluho-Maklai în Papua-Noua Guinee, ne-a atribuit tocmai două animale!

În primul rând, pentru ei eram „mulî”. Măgarii, adică.

Şi ce dacă, ar fi zis şi de data asta un moldovean înţelept şi glumeţ în acelaşi timp? Măgarul e un animal care dacă simte pericol, se opreşte şi nu-l mai urneşti din loc, chiar să-l omori. În plus, tot sudul Moldovei foloseşte măgăruşul pentru lucrările lor zilnice. Animal ascultător, eficient şi nepretenţios. Practic, deci.

În al doilea rând, pentru ei eram „barane”. Berbecii, adică.

Ah… nu doresc nimănui să se afle prea multe secunde în faţa unui berbec înţepat de un tăun. Am crescut la ţară, ştiu despre ce vorbesc. Berbecul care păştea liniştit la vreo 50 de metri de casa mea scotea din când în când câte un sunet înspăimântător: „Baaaa…..” Ba! Ăsta-i răspunsul potrivit în situaţiile neplăcute. În plus, berbecii au lână bună şi folositoare, iar dacă te trânteşti mai bine decât toţi flăcăii satului, câştigi un berbec, ca un fel de trofeu.

„Nu e bine, dragii moşului, să vă înjuraţi între voi!”, ar fi zis orice personaj în vârstă din operele lui Ion Druţă, cu aceeaşi intonaţie cu care orice bunic din satele Moldovei îşi învaţă nepotul să-şi facă un arc din crengi verzi de salcâm şi să tragă prima săgeată spre norii plumburii.

Una peste alta, nu ştiu exact ce-am făcut mai mult în acest text – dac-am scris mai mult despre, sau mai mult pentru. În schimb, sufletul meu o duce mai bine acum. Şi vreau să se întâmple acelaşi lucru şi cu sufletul moldovenilor dintre Prut şi Nistru, cărora li s-au oferit de sus, în ultimii două sute de ani, prea puţini ani în care să-şi tragă sufletul.