Particip deci, exist

A quois bon să avem guvernare participativă? Nu era mai bine pe vremuri? Guvernele guvernează, amărăştenii votează. Conceptul “guvernării participative” pe nepusă masă pare să fie un concept OK, dar hai să vedem câte calorii conţine. Câte-s pentru guvernanţi, câte-s pentru cetăţeni.

Pe vremuri nu era la fel. În varianta “originară” a democraţiei guvernele sunt of the people, by the people, for the people. Niciun fel de together with the people în acea fază. Relaţia dintre alegător şi ales este una de natură contractuală. Autoritatea de adoptare a deciziilor se deleagă de către cel dintâi celui din urmă în baza încrederii. Dacă încrederea este ştirbită, votul este retras şi se acordă altuia. Şi tot aşa mai departe.

Frumuseţea acestui dans stă în puritatea lui. Guvernele (în sensul larg al cuvântului), cu „procură” de la popor, iau anumite decizii şi poartă răspundere integrală pentru consecinţe. Nu există altceva în această ecuaţia către care s-ar putea de arătat cu degetul. Te-am ales – a-i făcut. Ai dat-o-n bară – aleg pe altul.

Nimeni nu vrea să de-a în bară. Luarea deciziilor e o treabă foarte grea. Iar guvernele preferă să se “consulte” cu poporul. O fac din mai multe motive, dar principalul motiv este că vor să de-a drumul la abur. Ilustrația inechivocabilă a lipsei de contact între guvern și societate este Maia Laguta. Sau Hide Park – depinde când și ce. Atunci când guvernul se consultă cu poporul de o manieră civilizată, jobul Maiei Laguta e compromis. La ce bun să te bați cu pumnul în piept dacă guvernanții nu se ascund după chibrit și dacă realizezi că există și cealaltă parte a medaliei. Asta-i minunea participării – faptul că elimină pericolul unei răbufniri sociale. Asta e bine. Însă diluează responsabilitatea guvernanților. Asta e rău.

Alegerile au loc rar. Chiar dacă în Mesopotamia noastră frecvența electoralelor bate toate recordurile, exercitarea influenței prin vot este una punctuală și disperată. Partidele politice sunt cele care sunt. Nimic nu garantează că schimbarea votului duce la schimbarea situației. E greu să concediezi un partid politic, căci oferta e mititică și, dacă vrei să angajezi altul, nou, ia-l de unde nu-i.

Prin urmare, dialogul este preferabil expectativei. Prin dialog avem șansa să canalizăm, să accelerăm, să șlefuim, să orientăm, să stimulăm sau, eventual, să stopăm. Ceea ce nu este puțin. Întrebarea carteziană este însă următoarea: pe noi cine ne-a ales? Nimeni. Atunci când canalizăm, accelerăm, șlefuim, orientăm, stimulăm sau stopăm nu facem altceva decât să urmăm propriile noastre interese. Într-un anume sens, nu avem nevoie de validare prin vot. Toți laolaltă, noi suntem poporul. Mulți și diferiți. Fiecare individual se face vocal cu dreptatea sa. Cine strigă mai tare se face auzit. E interesul nostru să ne facem auziți. E responsabilitatea guvernului să audă și să ia decizii.

Totalul acestei exegeze este simplu: dacă Guvernul te invită să dialoghezi – nu rata ocazia, vorbește. Altminteri ne dăm întâlnire în PMAN. Și atunci e de jale.