Sistemul meritocratic moldovean are un fundament. Șubred. Vorbesc de educație. E vorba, ca în orice alt sistem progresist, de un model universal de apreciere-notare a cărui piloni sunt examenele de stat, cu programe stabilite la Chișinău, de Ministerul Educației, cu comisii republicane de observatori la examene (am fost și eu membru nedormit și neplătit al uneia din ele). Ca să nu se copie sau favorizeze unii în defavoarea altora. Ca să li se dea șanse egale. Cu baremuri clare ce măsoară obiectiv cunoștințe, nu cumătri, vecini sau rude. Așa zice lectura oficială.
În glod, adică pe loc, lucrurile stau altfel. Ca de obicei. Soră-mea îmi zice astăzi că o învățătoare de-a ei suplinește tocmai 5 obiecte: geografie, biologie, limbă română, matematică și educație fizică. Are pregătire oficială doar pentru ultimul obiect. Un colegiu pedagogic. Și predă cel puțin 3 obiecte examinabile. Elevilor clasei a 11-a. Profesoara de engleză a unei alte școli din vecinătate n-are nici o treabă cu obiectul. Asta pentru că nu-l știe aproape deloc. E, de fapt, specialist pe calculatoare. Informatică. Competențele ei se reduc la a porni și opri calculatoarele.
Într-o lună încep și se termină examenele de absolvire pentru școlile medii și licee. Ca și în alți ani, copiii vor susține teste standard trimise de la Capitală, care vor fi verificate tot la Chișinău. Ca să se asigure aprecierea obiectivă. A (ne)cunoștințelor. Așa zice povestea oficială.
Cea neoficială sugerează că sistemul ăsta frumos, închegat și bine adunat nu măsoară/apreciază nimic. Decât, în mod obiectiv, mizeria. Cea a componentului educațional. Cea a satului, în care lucrurile au murit de-o veșnicie. Cea a tranziției spre ”economia de piață”. Piața Centrală.